Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Fenomenul Tungus" – o enigmă care acum, cînd citiţi aceste pagini, este pe cale să împlinească exact un secol. O enigmă pe care, deşi s-au străduit din răsputeri, savanţii n-au reuşit să-o elucideze nici pînă în ziua de astăzi.
"Fenomenul Tungus" – o enigmă care acum, cînd citiţi
aceste pagini, este pe cale să împlinească exact un secol. O enigmă pe care, deşi
s-au străduit din răsputeri, savanţii n-au reuşit să-o elucideze nici pînă în
ziua de astăzi.
30 iunie 1908 a fost ziua dramatică în care Pămîntul a fost
lovit de CEVA. Ceva misterios, care, avînd înfăţişarea unui imens glob de foc,
s-a prăvălit din slava cerului asupra Siberiei. Iar impactul cu straniul
mesager cosmic a provocat o explozie apocaliptică, ale cărei efecte, propagate
pe distanţe imense, s-au făcut simţite, practic, în toată lumea. În amarul de
vreme scurs de atunci, oamenii de ştiinţă, înarmaţi adeseori cu aparatură
"de ultimă oră", au încercat să dea acelei întîmplări nemaipomenite o
explicaţie cît mai credibilă. Fără prea mare succes, deoarece studiile de pînă
acum nu au reuşit decît să adîncească misterul "Fenomenului Tungus".
Bolidul de foc
Declaraţiile date, de-a lungul timpului, de către diverşi
martori oculari au relevat că, în dimineaţa zilei de 30 iunie 1908, marinarii
de pe cîteva nave care navigau în apele Oceanului Indian au observat pe bolta
cerească un bolid uriaş, învelit parcă în flăcări, care brăzda cerul, zburînd
cu o viteză imensă spre asia continentală. În scurt timp, înfricoşătorul obiect
ceresc a fost văzut în nord-vestul Chinei, iar apoi pe cerul Siberiei. A fost o
imagine cumplită, rămasă întipărită în memoria localnicilor, care, chiar şi
după mulţi ani, relatau cu precizie că, venit de undeva din sud-vest, bolidul
de foc se deplasa spre nord-est. Iar viteza lui era atît de mare, încît străbătea
întreaga boltă cerească în aproximativ zece secunde. Impactul propriu-zis a
avut loc aproape de zona Tunguska, din gubernia Ienisei, într-un punct din
taigaua siberiană, situat la 60°55’ latitudine nordică şi 101°57’ longitudine
estică, la 800 de kilometri distanţă de Lacul Baikal. Acolo, traiectoria
obiectului s-a încheiat brusc, iar bolidul s-a preschimbat într-un stîlp de
foc, care a ţîşnit brusc spre cer. În lucrarea "Enigme pe cerul istoriei",
Ion Hobana, specialistul român care şi-a cîştigat renumele de fin cunoscător al
fenomenelor de tip OZN, a dedicat "Fenomenului Tungus" un întreg
capitol. Analizînd mărturiile de epocă privitoare la acel eveniment, autorul
menţionează că "suflul exploziei a fost resimţit cu intensitatea unui
uragan pînă la o distanţă de 200 km. Iar zgomotul exploziei s-a făcut auzit
pînă la Kansk, localitate aflată la peste 800 km distanţă. Unda de şoc a
deflagraţiei a făcut de două ori înconjurul lumii şi a fost înregistată de
barografele din Postdam şi Londra". Iar seismografele au înregistrat
cutremure pe teritoriul Europei, Americii şi chiar al Australiei. Unda de şoc a
teribilei explozii a ajuns, după opt ore, la Washington, iar în aproximativ 31 de ore a făcut înconjurul planetei. Unul
dintre cele mai ciudate efecte ale acelei explozii a fost o lumină persistentă,
răspîndită la scară continentală: în următoarele trei nopţi de după explozie,
în cîteva capitale europene se putea citi ziarul afară, fără vreo sursă de
lumină artificială.
O explozie ciudată
Deşi ciudatul fenomen s-a petrecut pe teritoriul lor, ruşii
s-au interesat de studierea sa abia după aproape două decenii, în 1921. În acel
an, analizînd toate datele pe care le-a avut la dispoziţie, cercetătorul Leonid
Kullik a emis ipoteza că strania explozie din primăvara anului 1908 fusese
provocată de ciocnirea cu un meteorit gigantic, poate un asteroid, care lovise
Pămîntul la Tunguska. Savantul a cerut de la autorităţile bolşevice finanţarea
unei expediţii ştiinţifice menită să elucideze misterul. Prea puţin interesate
de studierea fenomenului, autorităţile sovietice s-au lăsat convinse să dea
banii necesari doar după ce Kullik le-a relatat că dacă, într-adevăr, era vorba
despre un meteorit uriaş, acesta ar fi trebuit să conţină o mare cantitate de
fier ce putea să fie utilizat de industrie. Expediţia Kullik a ajuns la faţa
locului abia în anul 1927. Spre surprinderea lui, savantul rus nu a găsit însă
acolo nici o urmă a unui crater meteoric. În schimb, terenul păstra totuşi
urmele dezastrului: copacii de pe o rază de 50 de kilometri erau arşi şi
culcaţi la pămînt, de parcă ar fi fost împinşi de mîna unui uriaş. În schimb,
în zona epicentrului exploziei, unde se bănuia că ar fi căzut imensul meteorit,
trunchiurile erau încă în picioare, ca un imens cîmp plantat cu stîlpi de
telegraf. În zonă s-au găsit totuşi cîteva cratere mici, despre care s-a crezut
că ar fi fost provocate de nişte fragmente desprinse din meteoritul cel mare.
Toate bune şi frumoase, dar cercetările n-au reuşit să găsească nici măcar o
urmă de meteorit. Iar uriaşul bolid părea să fi dispărut fără urmă. Asta în
cazul în care el o fi existat vreodată cu adevărat. Studiul poziţiei şi a
repartizării trunchiurilor de copaci calcinate, descoperite la faţa locului,
duceau la concluzia că, de fapt, explozia ar fi avut loc în aer, la o înălţime
de aproximativ cinci kilometri.
Nava extraterestră?
Anul 1946, la doar cîteva luni după ce bombardamentele
americane asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaky au pus în evidenţă puterea
distructivă a armelor atomice, savanţii au început să ia în calcul
posibilitatea ca evenimentul de la Tunguska să fi fost provocată de o explozie
nucleară. Iar calculele, bazate pe analizarea efectelor mecanice produse de
catastrofa din vara anului 1908 au arătat că deflagraţia a avut o putere
distructivă de peste 2.000 de ori mai mare decît a bombei care a explodat la
Hiroshima. Un alt argument care pleda în favoarea ipotezei "atomice"
era şi faptul că, în 1908, magnetogramele observatoarelor din Irkuţk, dar şi de
la Greenwich puseseră în evidenţă o modificare bruscă a cîmpului magnetic
terestru. Modificări care s-au decelat după fiecare dintre exploziile atomice
militare efectuate în timpul Războiului Rece. Iluminarea cerului, care a
persistat cîteva nopţi la rînd, a fost un alt argument în favoarea acestei
idei. Singura problemă a acestei ipoteze, care părea deosebit de atrăgătoare,
poate chiar credibilă, era de unde să fi venit o bombă atomică în anul 1908?
Păi... simplu. După declanşarea programelor spaţiale şi trimiterea unor
vehicule terestre în spaţiul extraatmosferic, cea mai credibilă ipoteză părea a
fi că explozia nucleară a fost provocată de un grav accident pe care l-ar fi
suferit o navă cosmică extraterestră, propulsată cu un motor atomic. Deosebit
de incitantă, această nouă idee fusese lansată atunci de savantul sovietic
Alexandr Kazanţev. Era o ipoteză care venea pe, dacă putem spune aşa, valul de
isterie OZN, care începuse să se manifeste încă de la sfîrşitul anilor ’40 şi
la începutul anilor ’50. O ipoteză care, dincolo de exotismul său, ar mai fi
avut nevoie şi de nişte dovezi fizice. Dovezi directe, care nu au apărut însă
niciodată. Iar în lipsa unor urme, fie ele cît de mici, ale corpului cosmic
care a explodat la Tunguska, această explicaţie a murit "în
faşă".
Ipoteze exotice
Dispunerea cu totul nefirească a trunchiurilor de copaci de la locul exploziei de la Tunguska a adus "pe rol" o altă ipoteză fascinantă: ciocnirea cu nucleul unei comete. Constituit mai ales din gaze şi diverse substanţe organice îngheţate, acel corp cosmic, pătruns în atmosferă cu o viteză de 4-5 km/sec., s-ar fi topit rapid, iar vaporii rezultaţi ar fi produs o explozie cu totul atipică. Dar mai ales devastatoarele unde de şoc resimţite în toată lumea. Aparent credibilă şi această ipoteză a fost însă contrazisă pe constatările făcute de savanţi pe teren, la faţa locului. În anii care au urmat, oamenii de ştiinţă au apelat la tot soiul de alte explicaţii, bazate pe cunoştinţe ştiinţifice descoperite "la zi". Una dintre acestea a apărut după ce fizicienii au intuit existenţa "anti-
Citește pe Antena3.ro
materiei". Despre aceasta se spune că, pusă în contact cu materia obişnuită, se "anihilează reciproc" printr-o explozie imensă, care nu lasă în urma ei decît radiaţie şi nici un fel de urme materiale propriu-zise. Adică, exact ce s-a întîmplat şi în cazul exploziei din Tunguska. Ceea ce nu explica această ipoteză, şi ea deosebit de spectaculoasă, era ce a împiedicat acel bolovan de antimaterie să se anihileze în timpul cursei sale cosmice, cu mult înainte de a intra în atmosfera terestră. La fel de exotică a fost şi ipoteza ciocnirii cu o "gaură neagră". Concept astrofizic descoperit în ultimele cîteva decenii, acest tip de obiect cosmic defineşte un corp de dimensiuni extrem de mici, care concentrează în el materia unui astru, să zicem de dimensiunea Soarelui nostru. Sună frumos să credem că un asemenea "musafir" ar fi căzut pe pămînt. Strict fizic, dacă s-ar fi întîmplat una ca asta, fenomenul real ar fi fost cu totul altul: atras de gravitaţia monstruoasă a unui asemenea "pitic" extragreu, Pămîntul, împreună cu noi toţi ne-am fi prăbuşit în "gaură". Fenomen care nu ne-ar mai fi lăsat timp să discutăm despre cauzele exploziei petrecute cu un secol în urmă. De curînd, ipoteza extraterestră a fost reluată într-o formă de-a dreptul neaşteptată. Concret, este vorba despre o navă extraterestră – "Kamikaze". Acţionînd ca nişte veritabili "îngeri păzitori" ai planetei noastre, membrii acelui echipaj ar fi sesizat că Pamîntul este pe cale să fie lovit de un asteroid de mari dimensiuni. Pericol fatal, pe care "bunii samariteni cosmici" l-au preîntîmpinat, sacrificîndu-se pentru noi. Adică şi-au dus propria navă spaţială propulsată de un motor atomic pe o traiectorie de interceptare a asteriodului şi s-au sinucis ca să ne salveze civilizaţia. Sună frumos, dar este aproape sigur că nu are nici o legătură cu realitatea. Tot pe atunci s-a mai adus în discuţie şi numele savantului Nicola Tesla despre care se spune că, exact în acea perioadă, efectua nişte experimente neconvenţionale privitoare la transportul energiei fără cabluri conductoare, direct prin atmosferă. Tot ce se ştie despre acestea este că erau făcute în condiţii de secret absolut, într-un turn construit special în Long Island Sound. Iar ciudatele fenomene care s-au manifestat la începutul verii anului 1908 nu ar fi fost decît unul dintre experimentele sale care, scăpat de sub control, luase o întorsătură dramatică.
O altă interpretare, deosebit de ciudată privitoare la
consecinţele pe termen lung ale fenomenului Tungus, a fost oferită de Vladimir
Shaidurov, de la Academia Rusă de Ştiinţe. El susţine că actualul fenomen de
încălzire globală şi-ar avea originea nu în emisiile de gaze cu efect de seră,
ci în perturbările atmosferice provocate de meteoritul Tungus. Concret, este
vorba despre faptul că vaporii de apă şi praful rezultat din acel eveniment ar
fi modificat drastic modul de formare a cristalelor de gheaţă care stau la baza
producerii norilor, şi deci a regimului de precipitaţii.
Ipoteza românească
Lipsa oricărei urme fizice a presupusului asteriod care a
lovit Pămîntul în Tunguska a adus pe rol şi ipoteza că dezastrul a fost
provocat de faptul că un corp cosmic ajuns în stare de incandescenţă datorită
frecării cu atmosfera ar fi lovit solul în zona unui bogat zăcămînt de gaze
naturale, similar celor prezente peste tot în Siberia. Dar, la fel ca şi
ipotezele anterioare, şi aceasta are punctele ei vulnerabile. În această
situaţie, profesorul român Ion Nistor a prezentat la Bologna, în 1996, într-o
conferinţă internaţională dedicată
acestui mister, o altă explicaţie, pe care el o consideră ca fiind cea
reală. Concret, profesorul Nistor descrie un fenomen deosebit de complex, în
care rolul de "detonator" al exploziei îl are tot un meteorit de mari
dimensiuni. Noutatea ideii sale constă în faptul că, înainte de a ajunge în
apropierea solului, corpul ceresc ar fi traversat "o imensă pungă de gaze
naturale" ajunsă în atmosferă la mare înălţime. Este ceea ce prof. Nistor
denumeşte "Ipoteza 101", completare a celor o sută de ipoteze emise
anterior. Privitor la "imensa pungă de gaz natural", autorul susţine
că originea sa trebuie căutată în faptul că meteoritul s-a prăbuşit "în
Siberia, într-o perioadă căldă, cînd mlaştinile de acolo, întinse pe mii de
kilometri pătraţi, se dezgheţaseră şi degajau mari cantităţi de «gaz de
mlaştină», adică de gaz metan". În plus, prof. Nistor mai afirmă că
"există şi posibilitatea ca gazul să fi scăpat din subteran, aşa cum spune
şi inginerul D. Timofeiev, deoarece în apropiere a fost descoperit un zăcămînt
de gaz la presiune scăzută, din care se presupune că ar fi scăpat la suprafaţă
între 0,25 şi 2,5 miliarde metri cubi de gaz (Sputnik nr. 8/1988). Iar efectele
fizice catastrofale sînt explicate de profesorul român printr-un alt fenomen
descris – afirmă Nistor – de
specialiştii americani, care-l numesc «fluidizarea solurilor». Este vorba
despre un fenomen, care se produce atunci cînd un teren îmbibat cu apă freatică
este supus vibraţiilor puternice, produse de un seism. Moment în care solul se
tasează şi produce o creştere a presiunii apelor interne. Cînd această presiune
ajunge să egaleze presiunea exercitată la suprafaţă, elementele solului se
disociază şi el pare că se «lichefiază», comportîndu-se asemenea nisipurilor
mişcătoare şi zone întregi pot fi înghiţite pur şi simplu de solul
înconjurător".
Un secol de cercetare
A trecut deja un secol de la catastrofalul "Fenomen Tungus". După cum am văzut, savanţii au încercat să explice, în fel şi chip, această catastrofă nemaiîntîlnită în istorie. S-au emis ipoteze peste ipoteze, dar un lucru este cert: cu cît s-au făcut mai multe cercetări, lucrurile s-au complicat. Iar aparatura tehnică, din ce în ce mai complexă, a adus extrem de multe informaţii noi. Dar nici o concluzie fermă, care să explice toate aspectele acestui fenomen. Un fenomen rămas la fel de misterios ca în urmă cu un secol, cînd taigaua siberiană s-a cutremurat în urma ciocnirii cu un "musafir" venit, pe nepusă masă, din spaţiul cosmic.
