Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După ce Congresul american a primit "nota de plată" pentru programele spaţiale cu oameni de explorare a Lunii, in anii â60, politica agenţiei spaţiale americane avea să cunoască un viraj la 180 de grade. Legislativul american a aprobat in această perioadă bugete care au totalizat aproximativ 100 de miliarde de dolari
După ce Congresul american a primit "nota de plată" pentru programele spaţiale cu oameni de explorare a Lunii, in anii â60, politica agenţiei spaţiale americane avea să cunoască un viraj la 180 de grade. Legislativul american a aprobat in această perioadă bugete care au totalizat aproximativ 100 de miliarde de dolari
pentru programele Mercury (1959-1963) şi Apollo (1961-1975), fapt ce a determinat ca reducerile de buget pentru NASA să devină, incepănd cu sfărşitul anilor â60, o realitate cotidiană. Anii â70 au insemnat pentru Administraţia Spaţială ani in care, pentru a-şi putea justifica existenţa, trebuiau dezvoltate noi proiecte şi noi politici care să ghideze cercetarea şi explorarea spaţială. Cursa spre Lună se dovedise un mare succes. Dar in mare parte datorită mediatizării excesive pe care au asigurat-o liderii de la Casa Albă. Facturile misiunilor care au dus oamenii in spaţiu sau pe Lună
s-au dovedit a fi insă o adevărată sperietoare pentru preşedinţii americani, confruntaţi in anii â60-â70 cu războiul rece, războiul din â¡Â Â â¡ Vietnam, cu recesiunea economică şi o gepolitică a curselor de inarmare nucleară.
Acces "de rutină" in spaţiu
Incă inainte de terminarea programului Apollo, in 1975, NASA dorea o continuare a explorărilor spaţiale americane prin instalarea unei centuri de staţii spaţiale in orbita terestră. Necesitatea unei staţii spaţiale mari, cu o reţea de avanposturi de cercetare in jurul Pămăntului şi al Lunii, pentru pregătirea misiunilor către Marte era insă umbrită de problemele financiare. Costurile proiectului NASA constituiau un veşnic subiect de scandal in anticamerele Biroului Oval sau in comisiile pentru finanţe şi bugete pentru cercetare spaţială din Congres. Nimeni nu părea dispus să aprobe cererile de finanţare ale NASA, in condiţiile in care pănă in anii â70, navele spaţiale folosite in programele de cercetare nu puteau fi utilizate decăt o singură dată, iar costurile de pregătire ale unei misiuni, de antrenare a astronauţilor, pentru combustibil şi mentenanţă, erau efectiv "astronomice". Ca atare, NASA a pus pe masa preşedintelui Nixon propunerea pentru inceperea cercetărilor şi producerea navetei spaţiale. După cum se arată in raportul din august 2003 al Columbia Accident Investigation Board, "NASA a ales să justifice necesitatea proiectului Navetei Spaţiale pe criterii economice. Dacă acelaşi vehicul, după cum susţinea NASA, poate lansa proiecte guvernamentale, dar şi aparţinătoare sectorului privat, in condiţiile in care putea fi folosit de mai multe ori, atunci, costurile totale de lansare şi de mentenanţă a sateliţilor ar putea fi redus substanţial".
Retrospectiv privind, relaţia dintre NASA şi administraţiile prezidenţiale Nixon, Carter şi Reagan, la care se adaugă atragerea puternicului Departament al Apărării, a reprezentat o veşnică negociere politică şi o campanie susţinută de "seducere" a factorilor politici pentru obţinerea de finanţări pentru programul navetei spaţiale. Cea mai atrăgătoare faţadă a proiectului consta in oferirea unui foarte eficient instrument pentru capitalizarea punctelor electorale. Nixon a aprobat programul, pentru că acesta ducea la un număr crescut de locuri de muncă in state importante pentru intenţiile de vot in alegerile din 1972. Mai mult, in condiţiile in care ruşii aveau capacitatea de a trimite oameni in spaţiu, incapacitatea Statelor Unite de a face acelaşi lucru nu era o alternativă viabilă. Războiul Rece nu se incheiase. Preşedintele Ronald Reagan, cel care practic a văzut primele zboruri ale aparatelor din programul NASA, intr-un discurs de Ziua Independenţei, la 4 iulie 1982, sublinia apăsat avantajele navetei: "Accesul de rutină in spaţiul cosmic, din motive economice, pentru explorări ştiinţifice, proiecte comerciale şi misiuni legate de securitate naţională". De la bun inceput, proiectul navetei spaţiale fusese găndit ca un mijloc eficient de a transporta oameni, incărcături de echipamente şi instrumente de cercetare sau militare in spaţiu şi de a furniza componente pentru staţiile spaţiale. Insă contextele politice şi restricţiile financiare au dictat prima utilizare a navetei spaţiale ca vehicul capabil să transporte frecvent oameni in spaţiu şi să asigure mentenanţă pentru reţeaua de sateliţi intr-un timp in care tensiunile dintre SUA şi Rusia nu permiteau colaborări extinse in programele spaţiale complexe.
Doctorul Faget şi Enterprise
"Creierul" tehnic al programului navetei spaţiale este considerat specialistul Maxime Faget, cel după ale cărui planuri şi specificaţii s-a construit capsula Mercury, prima navă spaţială americană care a dus oameni in spaţiu. Cercetările sale despre rachete şi nave spaţiale reutilizabile stau la baza proiectului Navetei Spaţiale dezvoltat de NASA. Prima finanţare obţinută de agenţia spaţială americană pentru indrăzneţul proiect a avut o limită maximă de 5,5 miliarde de dolari. Cifrele reale ale proiectării, dezvoltării unui prototip şi subcontractării serviciilor producătorilor de componente şi ansambluri, precum Lockheed Martin, erau insă triple faţă de ceea ce NASA a trecut in bugetele sale oficiale.
Ansamblul navetei a fost găndit din trei părţi: rezervorul extern, care furnizează combustibilul necesar lansării, rachetele propulsoare şi nava propriu-zisă (Orbiter). Pentru reintrarea in atmosferă, in urma orbitării, naveta trebuia să fie dotată cu aripi de tip Delta, tren de aterizare asemănător avioanelor comerciale şi un scut termic ce trebuia să facă faţă unor temperaturi de peste 1.600 de grade.
Cei şase magnifici
In cadrul programului spaţial destinat navetelor, NASA a operat şase astfel de aparate: Enterprise, Columbia, Challenger, Atlantis, Discovery şi Endeavour. Primul dintre ele, Enterprise, a fost dedicat exclusiv testelor in atmosfera terestră, deoarece nu era dotat cu scut termic. La 15 februarie 1977, Enterprise şi-a inceput perioada de teste, care a durat pănă in octombrie 1977. Insă adevăratul pionier al zborurilor spaţiale in programul NASA dedicat navetelor a fost Columbia.
Primul său zbor, la data de 12 aprilie 1981, i-a dus in orbita terestră pe astronauţii John W. Young şi Robert L. Crippen, care au aterizat in siguranţă după două zile, la 14 aprilie, la Edwards Air Force Base, California. După acest zbor, specialiştii au identificat probleme legate de avariile pe care le-au produs rachetele propulsoare, insă, din perspectiva NASA, aceasta nu era o problemă. Stringenţele de ordin financiar şi calendarul pe care agenţia spaţială americană il făcuse deja pe următorii ani au produs insă multe       â¡
Neajunsuri. Unul dintre aspectele cele mai grave a fost că, iniţial, navetele nu erau prevăzute cu sisteme de salvare pentru echipaj. NASA a justificat mai mult retoric această decizie, subliniind că siguranţa programului navetelor spaţiale făcea inutilă o astfel de prevedere. Lucru infirmat tragic de catastrofa Challenger la 28
ianuarie 1986, cănd, la 73 de secunde de la lansare, naveta a explodat, iar echipajul, format din şapte astronauţi a pierit in flăcări. "Fişa de post" pentru fiecare navetă prevedea 100 de lansări inainte de a fi scoasă din uz. In prezent, după cel de-al doilea dezastru al programului, cu dezintegrarea navetei Columbia, in februarie 2003, şi moartea echipajului său, NASA operează trei navete: Atlantis, Discovery şi Endeavour. Dar cu un buget insuficient destinat acestui program, fiind constant in ultimii trei ani (patru miliarde de dolari anual), la care se adaugă şi noua politică spaţială anunţată in 2004 de preşedintele Bush, NASA se află intr-o dilemă serioasă. După ce George W. Bush a anunţat necesitatea opririi programului navetei spaţiale, estimată pentru 2010, SUA se văd intr-o situaţie deloc plăcută: să depindă total de zborurile spre Staţia Spaţială Internaţională (ISS) operate de Roskosmos, prin intermediul rachetelor Soyuz. Acestea au marele dezavantaj al unei capacităţi foarte limitate de transport. Astfel va deveni problematică lansarea in spaţiu a modulelor necesare dezvoltării ISS, pe lăngă faptul că angajamentele NASA faţă de contractorii externi de servicii spaţiale stărnesc in prezent aprige dezbateri in Biroul Oval şi in Congres.
Naveta spaţială roşie
După lansările ultramediatizate ale navetelor din programul NASA, URSS a desfăşurat programul Buran, in care, pe principii ciudat de asemănătoare cu cele ale designului american, se dorea testarea unei nave spaţiale care să permită repetata sa folosire in zborurile orbitale. Unicul zbor, cel de test, al navetei Buran 11F35 K1 a avut loc la 15 noiembrie 1988, aceasta fiind pilotată de sisteme automate de la sol. Naveta nu avea instalate la bord sisteme care să permită supravieţuirea. Lansată la bordul rachetei Energia, concepută special pentru acest proiect, naveta a petrecut 206 minute la o altitudine suborbitală şi a reuşit o aterizare bună la cosmodromul din Baikonur in Kazahstan. Programul a fost abandonat in 1993 din lipsa fondurilor pentru programul spaţial post sovietic, iar in 2002, Buran a fost distrusă prin prăbuşirea infrastructurii hangarului in care era depozitată. In prezent, Roskosmos lucrează la dezvoltarea unui nou proiect de navă spaţială reutilizabilă, Kliper, care va fi inlocuitorul programului Soyuz.
