Sediul CE - Între trecut şi prezent

Cartierul european din Bruxelles va avea parte de o recondiţionare urbanistică. Una dintre clădirile vizate pentru modificări este chiar sediul Comisiei Europene, situat în inima cartierului european din Capitala Belgiei.

Autorităţile belgiene şi rezidenţii din Bruxelles sînt exasperaţi de traficul din ce în ce mai mare din oraş. Este un coşmar pentru toţi cei care tranzitează cartierul european din capitala egipteană, o zonă a Bruxellesului care adăposteşte instituţii ale Uniunii Europene, blocuri de birouri, hoteluri şi alte clădiri.

Un purtător de cuvînt al Comisiei Europene (CE) a anunţat recent că mastodontul din beton, oţel şi panouri solare, unde se află sediul Executivului european, va suferi modificări. “Trebuie remediate anumite greşeli făcute în trecut”, spun responsabilii de la Bruxelles, referindu-se la lipsa unui design urban bine conturat al sediului CE din clădirea Berlaymont, dar şi la aglomeraţia de pe culoarele Comisiei.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

Concurs de design

Aşa că reprezentanţii Comisiei – ramura executivă a Uniunii Europene – au luat o decizie istorică, lansînd recent un concurs “pentru definirea unui design urban care să aibă o identitate puternică din punct de vedere simbolic”, după cum a declarat Valerie Rampi, purtător de cuvînt pentru afaceri administrative la Comisia Europeană.

Rampi a adăugat că acest cartier s-a dezvoltat necontrolat, fără un proiect general de construcţie, astfel că acum este necesară punerea în practică a unui plan nou care să reflecte întrutotul imaginea unei arhitecturi europene. Ideea constă, în principal, în transformarea cartierului general al CE într-o clădire eficientă din punctul de vedere al mediului înconjurător, dar şi arhitectural. Se urmăreşte totodată fludizarea traficului din imediata vecinătate a clădirii Berlaymont. Poliţia şi autorităţile belgiene cred că soluţia optimă este ca suprafaţa cartierului general să fie “călcată” numai de biciclete şi de transportul public în comun, iar zona să fie împînzită de cît mai multe spaţii verzi. “Operaţia estetică” la care va fi supus cartierul european şi mai ales sediul de la Berlaymont este anunţată să înceapă din 2011. Companiile care îşi vor înscrie proiectele în această competiţie vor trebui să-şi depună dosarele pînă la sfîrşitul lunii mai a acestui an, designul cîştigător urmînd să fie anunţat în luna noiembrie. Planul va trebui aprobat de autorităţile belgiene în apilie 2009, începerea lucrărilor practice fiind programată pentru anul 2011.

Potrivit purtătorului de cuvînt, se caută proiecte pentru zona de birouri din sediul CE. Această zonă – după cum susţine Valerie Rampi – îşi va dubla suprafaţa, urmînd să ajungă la aproximativ 400.000 de metri pătraţi. “Ideea este să încurajăm existenţa unei densităţi mari într-un spaţiu relativ restrîns”, se arată într-un comunicat al Comisiei. În document se spune totodată că proiectele înscrise în concurs ar trebui să conţină propuneri referitoare la construirea unor clădiri adiacente Berlaymont-ului şi cel puţin la fel de înalte.

Schimbări pe Strada Legii

Deşi este considerată una dintre cele mai moderne construcţii europene din punct de vedere arhitectural, sediul CE din Bruxelles a suferit, pînă în prezent, cel puţin două modificări sau renovări, cum susţin autorităţile belgiene. Istoria clădirii începe în anii ’60, cînd guvernul belgian a decis să cumpere suprafaţa de teren care se afla în posesia pensionului condus de Doamnele de Berlaymont. Era un spaţiu sacru. Căci, înainte de construirea pensionului, în secolul al XVII-lea existase aici, chiar pe Strada Legii (Rue de la Loi), o mănăstire care adăpostea Ordinul călugăriţelor Saint-Augustin. Abia în secolul al XIX-lea, terenul a fost ocupat de pensionul Doamnelor de Berlaymont. În secolul al XXI-lea, responsabili ai statului belgian şi-au exprimat opţiunea de a oferi viitorului sediu al Comisiei Europene un spaţiu potrivit în Bruxelles. Astfel s-a ajuns la plasarea construcţiei pe terenul pe care se afla pensionul gestionat de Doamnele de Berlaymont, autorităţile belgiene achiziţionînd, în acest sens, două hectare dintr-un parc aflat pe Strada Legii din Bruxelles.

Anul 1967

Designul original al clădirii aparţine arhitecţilor belgieni Lucien De Vestel, Jean Gilson, Andre Polak şi Jean Polak, iar cheltuielile pentru ridicarea construcţiei au fost suportate exclusiv de guvernul belgian aflat la putere în anii ’60. Arhitecţii au folosit ca model sediul UNESCO din Paris, o clădire impresionantă construită în patru “colţuri” şi “ornată” cu mai multe coloane de susţinere. Ambiţiosul proiect, pentru construirea căruia a fost nevoie de doar şase ani – între 1963 şi 1969 –, a fost lăudat în presa vremii. Lucien De Vestel a fost cel care a proiectat iniţial un turn în formă de cruce, cu 13 nivele superioare şi patru inferioare. Fiecare nivel din turnul în formă de cruce (cu patru braţe care pornesc din “corpul” construcţiei) este sprijinit de cîte o coloană din oţel, “atîrnată” de grinzile aflate în partea superioară a structurii dure din beton. Primii funcţionari europeni au ocupat birourile din Berlaymont în 1967.

Chichiţe birocratice

Aproximativ 30 de ani mai tîrziu, în 1991, arhitecţii Pierre Lallemand, Steven Beckers şi Wilfried van Campenhout au fost însărcinaţi să renoveze impunătoarea clădire Berlaymont. Devenise demodată, iar echipamentele care se aflau în birouri şi sălile de conferinţe erau şi ele învechite. În plus, au fost descoperite cantităţi de azbest pe structura metalică a clădirii, un mineral care are efecte cancerigene şi pune astfel în pericol sănătatea omului. În 1995 au fost iniţiate lucrările de îndepărtare a azbestului, toate costurile fiind suportate de statul belgian. În 1997 a fost semnat un acord relativ la renovarea clădirii între Comisie, Belgia şi Berlaymont SA 2000. Renovarea propriu-zisă a început în 1998, iar în 1999 s-a certificat îndepărtarea în totalitate a azbestului şi a altor substanţe nocive folosite iniţial în construcţia clădirii. În 2000, Comisia Europeană a semnalat posibile neregularităţi referitoare la renovarea sediului Berlaymont. În 2001, CE şi Belgia au semnat un al doilea acord cu privire la Berlaymont. În martie 2002, guvernul belgian a preluat finanţarea pe termen scurt pentru activităţile de renovare a sediului CE.

Lucrările ar fi trebuit finalizate în 1997, dar după o serie de întîrzieri în lucrări şi după mai multe note de plată, care mai de care
mai mari, ele au fost terminate mult mai tîrziu. Devenise stînjenitor pentru Bruxelles, pentru Belgia şi pentru Uniunea Europeană. Muncitorii se mişcau greoi şi nici nu prea se ţineau de promisiuni. Astfel, construirea unei săli de reuniuni la ultimul etaj al aripii de sud-est, a unei structuri în aripa de nord-est, cu trei încăperi destinate întîlnirilor, precum şi deschiderea spaţiului de la parterul clădirii, astfel încît lumina solară să poată pătrunde mai bine în interior... toate aceste lucrări şi încă alte cîteva mai mici au durat mai mult decît s-a estimat. În 2003, firma care s-a ocupat de “cosmetizarea” clădirii – Berlaymont 2000 – a încheiat un acord cu statul belgian prin care Comisia Europeană se angaja să plătească 552 de milioane de euro, printr-o rentă, pentru 27 de ani.

2004

Renovarea s-a încheiat abia în 2004, pînă la acea dată delegaţiile UE care se aflau la Bruxelles fiind cazate în diverse alte locaţii ale statului belgian. Modificările efectuate la sediul Berlaymont al Comisiei Europene au fost criticate de presa britanică. Cotidianul The Independent scria în urmă cu patru ani că, după renovarea finalizată în 2004, aspectul clădirii aduce cu “decorul navetei spaţiale Enterprise”. Ziarul scria atunci că, după 13 ani de chinuri şi incompetenţă, sediul Berlaymont a reuşit să se ridice ca pasărea Phoenix. “Intrarea în sediul CE seamănă cu interiorul unui aeroport. După ce a fost evacuată timp de 13 ani din cauza pericolului otrăvirii cu azbest, cartierul general al Comisiei Europene arată astăzi ca o construcţie futuristă”, comenta The Independent. Autorul articolului este vădit mulţumit de aspectul actual al Berlaymont-ului. Clădirea “nu va fi de recunoscut de foştii funcţionari”, din vechiul sediu nerămînînd decît designul iniţial în formă de cruce. Nu s-a luat în calcul dărîmarea şi acestei structuri în formă de cruce pentru că acest lucru ar fi modificat, inevitabil, reţeaua subterană a metroului.

Un sediu modern, dar neîncăpător

Astăzi, Berlaymont este una dintre cele mai moderne clădiri din Europa, adaptată şi la arhitectura modernă europeană, dar şi la normele privind mediul înconjurător. Britanicii au numit-o “Monsturl Berlay”, datorită echipamentului supersofisticat care se află în fiecare încăpere din sediul CE, dar şi a sistemelor moderne de iluminat, de aerisire, de încălzire etc. Are, totodată, geamuri în stil vienez – ferestre mari, luminoase, dar care protejează împotriva căldurii solare prin nişte storuri speciale, din lamele. Una dintre cele mai lăudabile modificări este o sală de reuniuni sub formă de ou sau de capsulă spaţială. Încăperea în care se află o masă mare, ovală, iluminată de un candelabru uriaş, este situată la etajul al treisprezecelea al clădirii. Reuniunile care se desfăşoară aici sînt prezidate de actualul preşedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Barroso. Nivelul al treisprezecelea este, poate, cel mai modern din întreaga clădire. Aici se mai află o sală de mese, o sufragerie şi o bucătărie de care beneficiază numai Barroso, precum şi cîteva birouri pentru directori, cu fotolii şi canapele din piele de culoare neagră şi multe stative cu steagul Uniunii Europene. Biroul lui Barroso este cel mai mare – are 12 ferestre, în comparaţie cu birourile comisarilor, care vor avea opt ferestre, a directorilor generali – care se vor bucura de lumina soarelui primită prin doar cinci ferestre, şi cu ale funcţionarilor obişnuiţi – care nu au decît două ferestre.

Comisarii europeni folosesc birouri mari, de aproximativ 75 de metri pătraţi, la fel de luxoase şi de aerisite. Fiecare hol este semnalizat cu beculeţe “înfipte” bine în podea şi cu un sistem de iluminat modern, pe tavan. Şi ca suprafaţă este impresionantă – 240.000 de metri pătraţi suprafaţă locuibilă, 42 de ascensoare şi 12 scări rulante. În turn se află birourile şi sălile de protocol, iar la cele patru etaje de la demisol se găsesc un restaurant, un bufet cu autoservire (cu o capacitate de 900 de locuri), un studio de televiziune, săli de conferinţe, depozite, o saună (construită la solicitarea expresă a delegaţiilor nordice), o parcare pentru 1.223 de vehicule, un minicinematograf, o sală pentru conferinţele de presă (care poate găzdui aproximativ 300 de jurnalişti) etc.

Mulţi critici susţin că sediul Comisiei a ajuns o operă de artă, care însă nu mai poate face faţă volumului prea mare de oameni, de arhive, de birouri. De aceea este nevoie de o nouă cosmetizare.

De ce Bruxelles?

După al doilea război mondial, numeroase ţări europene au simţit nevoia unei cooperări mai solide, din nevoia de a evita viitoare conflicte armate, dar şi pentru a nu intra într-un con de umbră în faţa puterii Statelor Unite. Astfel că în 1952 a luat naştere Comunitatea Europeană pentru Cărbune şi Oţel. Încă de la început, statele membre nu s-au putut înţelege în privinţa nominalizării oraşului care să găzduiască instituţiile europene: Franţa şi-a epxrimat dorinţa ca nucleul european să fie stabilit în oraşul Saarbrücken (aflat atunci pe teritoriul francez, acum aparţinînd Germaniei), Luxemburg a optat pentru propria capitală, Olanda a ales Haga, iar Belgia a avansat Liége-ul. A fost aleasă o soluţie temporară găsită – aceea ca organizaţiile europene să fie “împărţite” între Luxemburg şi Strasbourg. La sfîrşitul anului 1957, Olanda, Belgia, Luxemburgul, Germania, Franţa şi Italia au înfiinţat Comunitatea Economică Europeană (EEC), prim-ministrul belgian din acea vreme, Paul-Henri Spaak, propunînd oraşul Bruxelles drept capitală a instituţiilor europene. Această propunere a dus din nou la neînţelegeri între statele membre, dar a fost găsită o soluţie de compromis – instituţiile politice ale EEC au fost din nou împărţite, temporar, între Bruxelles şi Strasbourg. În capitala Belgiei îşi avea sediul Comisia Europeană, iar la Strasbourg – Parlamentul European. Printr-un complex de împrejurări, statele membre au decis să stabilească sediul serviciilor administrative ale Comunităţii Economice Europene tot la Bruxelles. Pentru acest scop, compania belgiană de asigurări Royal Belge a construit birouri pe suprafaţa cuprinsă între Bulevardul Kortenberg şi Bulevardul Joyeuse Entrée, lîngă Parcul Cinquantenaire din capitala belgiană.

Soluţia definitivă a fost supusă la vot în anul 1958, oraşul Bruxelles aflîndu-se pe primul loc atît datorită infrastructurii îmbunătăţite a străzilor, cît şi a poziţiei strategice pe care oraşul îl ocupa în Europa (Bruxellesul se află chiar în inima continentului), dar şi a neutralităţii Belgiei din punct de vedere politic între puterile europene. Deşi Bruxellesul a fost ales în urma a două runde de vot, decizia definitivă a fost amînată din nou. Mai mult, Luxemburgul şi Strasbourgul au primit din nou în găzduire o parte din instituţii, în urma unei “politici de compensaţie”. După o perioadă de şase ani, în 1964, Luxemburgul a propus o regrupare şi o regîndire a serviciilor administrative ale Comunităţii Economice Europeane. La data de 8 mai 1965 s-a luat următoarea hotărîre: Bruxelles a primit Comisia Europeană, Comitetul Economic şi Social, anumite servicii ale Parlamentului European, Secretariatul Consiliului de Miniştri, precum şi statutul “Oraşului în care Consiliul se va aduna şi va funcţiona în majoritatea timpului” (trei ani mai tîrziu, în 1968, a început construirea clădirii Berlaymont din Bruxelles). Strasbourgul a păstrat jumătate din activitatea Parlamentului European, aici avînd loc şedinţele în plen ale Legislativului comunitar. Secretariatul Parlamentului European, Curtea Europeană de Justiţie şi Banca Europeană de Investiţii au rămas în “curtea” Luxemburgului.

Din 1981, numeroşi membri ai Parlamentului European au început să îşi arate nemulţumirea referitoare la faptul că serviciile Legislativului comunitar se desfăşurau în trei oraşe – Bruxelles, Luxemburg şi Strasbourg. Acest lucru a dus ca, la data de 24 octombrie a aceluiaşi an, instituţia să decidă construirea unui sediu propriu, aflat în cartierul Léopold din Bruxelles. Anunţul reprezentanţilor Parlamentului European a fost puternic contestată de Franţa, care nu putea accepta faptul că Strasbourgul (oraş aflat pe teritoriul francez) urma să nu mai găzduiască o bună parte din birourile Legislativului comunitar. Curtea Europeană a confirmat ulterior această reacţie, prin luarea deciziei ca “sesiunile Parlamentului European din Bruxelles să aibă loc doar în mod excepţional”.

Un oraş cu greutate

Deşi unora nu le place să recunoască, Bruxellesul este un oraş cu greutate, cu o istorie impresionantă. Există o legendă care spune că, la sfîrşitul secolului al VI-lea d.Hr., Sfîntul Gorik, episcop al provinciei Cambrai din Franţa, a construit o capelă lîngă pădurea Soignes. Aşezarea aceasta s-a dezvoltat pe parcursul a două sute de ani, iar în secolul al IX-lea d.Hr. ea a fost atestată ca oraş şi a primit numele de Bruocsella sau “Satul din mlaştini”, denumirea provenind de la termenul “broekzele”, care în flamanda veche înseamnă “ţinut mlăştinos”. Aici se aflau principalele căi de comerţ către Flandra. În acele vremuri, zona se afla sub dominaţia francilor, ei numind provincia Gallia Belgica. Regiunea a trecut apoi sub dominaţia carolingienilor, cel mai cunoscut rege fiind Charlemagne (768-814). În secolul al X-lea, teritoriul a fost împărţit între urmaşii lui Charlemagne. Unul dintre aceştia, Lothar, a pus bazele unei fortăreţe în Bruxelles, în anul 979, aceasta fiind atestarea oficială a oraşului.