Trei Premii Nobel pentru penicilină

de Alexandra Zotta | 19 Iul 2008 • 00:00

Descoperirea penicilinei a fost unul dintre cele mai importante momente din istoria medicinei. Datorită efectelor curative ale acestui antibiotic, probabilitatea decesului din cauza unei boli infecţioase, cauzată de bacterii gram-pozitive, a scăzut considerabil.

Descoperirea penicilinei este atribuită cercetătorului scoţian Sir Alexander Fleming, iar dezvoltarea penicilinei cu uz medical îi este atribuită laureatului Nobel de origine australiană Howard Walter Florey. Touşi, primele menţionări ale penicilinei apar încă din 1875, din lucrările fizicianului irlandez John Tyndall. După el, numeroase cercetători susţin că au descoperit medicamentul miraculos, însă nici unul dintre ei nu şi-a brevetat descoperirea.

DESCOPERIRE. Fleming menţionează că data descoperirii care l-a făcut cunoscut în întreaga lume a fost 28 septembrie 1928. Aceea a fost ziua în care Fleming a observat inhibarea creşterii bacteriilor în jurul unei culturi de mucegai, ceea ce a dus la concluzia că mucegaiul emana o substanţă care omora bacteriile şi le inhiba creşterea în zonă. A crescut o cultură pură şi a descoperit că era mucegai Penicillium (o ramură de ascomicete), astăzi cunoscut ca Penicillium Notatum. Chiar şi în cele mai timpurii momente ale cercetării, penicilina era cel mai eficient medicament împotriva bacteriilor gram-pozitive, dar ineficient împotriva organismelor gram-negative şi fungilor. Ideea iniţială era aceea de folosire a penicilinei ca dezinfectant, deoarece avea o toxicitate mai scăzută decît antisepticele folosite la acea vreme. După mai multe experimente însă, Fleming era convins că penicilina nu putea rezista destul de mult în corpul uman pentru a omorî bacteriile patogene, aşa că a încetat studiile în 1931, dar a efectuat nişte teste clinice în 1934 şi a încercat să o purifice pînă în 1940.

ÎNCERCĂRI. În 1939, Howard Florey şi Boris Chain au reuşit să arate acţiunea bactericidală in vivo a penicilinei. Totuşi, încercările lor de tratare a oamenilor cu penicilină au dat greş din cauza volumului insuficient de medicament. La 14 martie 1942 se reuşea prima tratare cu penicilină a unui pacient cu septicemie streptococică. Jumătate din cantitatea de penicilină produsă pînă atunci în SUA a fost consumată pentru tratarea acestui pacient. Pînă în iunie 1942, Statele Unite deţineau penicilină pentru tratarea a 10 pacienţi.

În timpul celui de-al doilea război mondial, penicilina a făcut avut o importanţă deosebită în numărul morţilor şi al amputărilor cauzate de infecţia rănilor, salvînd pînă la 15% din vieţi. Totuşi, disponibilitatea medicamentului era limitată de dificultatea de fabricare a penicilinei şi de eliminarea renală rapidă a substanţei. Într-o perioadă de trei-patru ore, 80% din cantitatea de penicilină era eliminată din corp, aşa că cercetătorii au descoperit o metodă de încetinire a secreţiei penicilinei.

REZULTATE. Structura chimică a penicilinei a fost determinată de Dorothy Crowfoot Hodgkin la începutul anilor 1940. O echipă de cercetători de la Oxford, printre care se numără: Howard Florey, Baron Florey, Ernst Boris Chain şi Norman Heatley, a descoperit metoda de producere în masă a medicamentului. Chimiştii John Sheehan a reuşit o sintetizare completă a penicilinei la începutul anilor 1950, însă metodele sale nu erau eficiente pentru producţia în masă. Florey şi Chain au împărţit cu Fleming Premiul Nobel pentru Medicină în 1945, iar după cel de-al doilea război mondial, Australia a devenit prima ţară care făcea medicamentul accesibil cetăţenilor de rînd. De atunci, penicilina a devenit cel mai utilizat antibiotic şi este încă folosită în tratarea infecţiilor cu bacterii gram-pozitive.

Citește pe Antena3.ro

Un gram din această substanță rară costă peste 62.000.000.000.000 de dolari. Este produsă de om și are proprietăți uluitoare

Sir Alexander Fleming

1914 – devine lector la Şcoala Medicală St. Mary;

1928 – este numit profesor la aceeaşi şcoală;

1943 – a fost ales membru al Societăţii Regale;

1945 – Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină;

1948 – este numit profesor emerit de bacteriologie la Universitatea din Londra;

11 martie 1955 – încetează din viaţă la Londra, Anglia.

Viaţa şi cariera
Fleming s-a născut în Scoţia în august 1881. Acolo a învăţat la Şcoala Louden Moor, Şcoala Darvel şi Academia Kilmarnock, apoi s-a mutat la Londra, unde a urmat cursurile Politehnicii. După patru ani a intrat la Universitatea din Londra, Şcoala Medicală St. Mary, pe care a absolvit-o în 1906. Şi-a început apoi cariera de cercetător la aceeaşi şcoală alături de Sir Almroth Wright, un pionier în terapia vaccinurilor şi a predat, ca lector la Şcoala St. Mary, pînă în 1914. O dată cu venirea războiului s-a înrolat în corpurile medicale ale armatei şi a primit gradul de căpitan, iar în 1918 s-a întors la vechea şcoală din Londra. În 1945 a primit Premiul Nobel pentru Medicină pentru descoperirea penicilinei şi efectele sale curative în diverse boli infecţioase, iar în 1948, Universitatea din Londra l-a numit profesor emerit în bacteriologie. A fost ales membru al Societăţii Regale din Londra în 1943, iar un an mai tîrziu a fost numit cavaler şi a primit titlul de Sir. Alexander Flemming a scris pentru publicaţii medicale şi jurnale ştiinţifice numeroase lucrări de bacteriologie, imunologie şi chimioterapie, incluzînd descrieri originale ale penicilinei.

Ernst Boris Chain

1930-1933 – a lucrat la Charité Hospital, Berlin;

1933 – a emigrat în Anglia, unde a lucrat pentru doi ani la Şcoala de Biochimie din Cambridge;

1935 – a fost invitat la Universitatea din Oxford;

1936 – devine lector în chimie patologică la Oxford;

1945 – Premiul Nobel pentru Medicină sau Fiziologie;

12 august 1979 – se stinge din viaţă în Irlanda.

Viaţa şi cariera
În iunie 1906 se năştea la Berlin Ernst Boris Chain, fiul doctorului Michael Chain – chimist şi industrialist. Şi-a căpătat interesul pentru chimie la Luisengymnasium din Berlin şi a început să viziteze frecvent laboratorul şi fabrica tatălui său. A absolvit chimia la Universitatea Friedrich-Wilhelm din Berlin în 1930, după care, timp de trei ani a desfăşurat un studiu asupra enzimelor la Charité Hospital. După instalarea regimului nazist, în 1933, a ales să părăsească Germania pentru Anglia, unde şi-a continuat cercetările la Şcoala de Biochimie din Cambridge, de această dată asupra fosfolipidelor. Aici a lucrat cu Sir Frederick Gowland Hopkins, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1929, pentru descoperirea vitaminelor care stimulează creşterea. În 1935 a fost invitat la Universitatea din Oxford, pe care a părăsit-o în 1948, cînd a acceptat postul de director ştiinţific la Centrul Internaţional de Cercetare în Microbiologie Chimică al Institutului Superior de Sănătate din Roma. Din 1961 pînă la pensionare este profesor de biochimie la Colegiul Imperial al Universităţii din Londra.

Sir Howard Florey

1927 – este numit lector de patologie specială la Universitatea din Cambridge;

1931 – şef al catedrei de patologie la Universitatea din Sheffield;

1935 – profesor de patologie si membru al Colegiului Lincoln ;

1945 – Premiul Nobel Pentru Medicină sau Fiziologie;

21 februarie 1968 – moare în urma unui atac de cord.

Viaţa şi cariera
Florey s-a născut în septembrie 189 în sudul Australiei. A învăţat la Şcoala St. Peter din Adelaide, apoi a mers la universitatea din acelaşi oraş, pe care a absolvit-o în 1921. În următorii ani a primit diverse burse care l-au ajutat să studieze la universităţile din Oxford şi Cambridge, iar în 1925 a plecat pentru un an în Statele Unite, cu bursa de călătorie Rockefeller. În 1926 s-a întors ca Cambridge cu alte două burse pentru colegiul Gonville şi Caius, unde şi-a obţinut şi doctoratul în 1927. După patru ani a preluat deja catedra de patologie a Universităţii din Sheffield, pe care a părăsit-o după alţi patru ani pentru a-şi împărţi viaţa ştiinţifică între Oxford şi Cambridge. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost numit consultant onorific în patologie în cadrul armatei, iar în 1944 s-a întors pe pămînturile natale ca profesor într-un schimb de experienţă. Printre onorurile pe care le-a primit de-a lungul vieţii se numără: Medalia Lister din partea Colegiului Regal al Chirurgilor, Medalia Berzelius din partea Societăţii Medicale Suedeze, Medalia Copley din partea Societăţii Regale şi Medalia de Medit din partea armatei SUA.