Vasile Pârvan: mentorul arheologiei moderne româneşti

Dezvoltarea modernă a arheologiei româneşti este legată strâns de numele lui Vasile Pârvan, unul dintre marii noştri savanţi care s-au bucurat şi de o notorietate europeană.

S-a născut la 28 septembrie 1882 la Perchiu, un cătun al comunei Huruieşti, de lângă Bacău. La vârsta cuvenită, şi-a început studiile la Colegiul Naţional "Gheorghe Roşca Codreanu" din Bârlad. Ulterior, familia lui s-a mutat în Bucureşti, unde viitorul om de ştiinţă şi-a făcut studiile superioare. Ajuns student al Universităţii, Pârvan a fost discipolul profesorilor Nicolae Iorga şi Dimitrie Onciul. Câţiva ani mai tîrziu şi-a continuat studiile în Germania, unde a intrat în contact cu ideile şi concepţiile de avangardă ale ştiinţei şi filosofiei europene. Tot acolo şi-a concentrat atenţia asupra studiului istoriei antice, domeniu în care, cu timpul, a căpătăt o extrem de vastă competenţă.

De altfel, cariera lui ştiinţifică va fi influenţată de conceptele umaniste pe care le-a deprins în cursul perioadei petrecute în Germania. Fapt care-l va preschimba, după întoarcerea sa acasă, într-un adevărat reper al culturii româneşti. În afara laturii sale de istoric, Pârvan va fi şi un filosof şi literat deosebit de complex. Prima sa contribuţie scrisă, cea care i-a consfiinţit intrarea în lumea ştiinţifică, a fost "Naţionalitatea negustorilor din Imperiul Roman", lucrare de doctorat, publicată în limba germană, în 1910. Rămas încă de referinţă, acest prim studiu este considerat şi acum una dintre cele mai complexe lucrări privitoare la derularea operaţiunilor comerciale în lumea antichităţii  mediteraneene.

Vasile Pârvan avea doar 28 de ani când, în 1910, a devenit membru corespondent al Academiei Române. Ceva mai târziu, deşi încă foarte tânăr, el va fi ales vicepreşedinte al forului ştiinţific suprem din ţara noastră. De-a lungul întregii sale cariere, studiile savantului au acoperit o parte consistentă a istoriei vechi, pe la preistorie până la primele secole ale erei  noastre.

Într-o perioadă în care atenţia oamenilor de ştiinţă se concentra mai ales asupra  antichităţii clasice greco-romane, Vasile Pârvan şi-a îndreptat atenţia asupra istoriei dacilor. Context în care a deschis mai multe şantiere de săpături arheologice în situri din cea de a doua parte a Epocii Fierului, perioadă ce coincide cu epoca de maximă înflorire a civilizaţiei strămoşilor noştri. Rezultatul acelor cercetări avea să se concretizeze, în 1926, prin apariţia volumului "Getica", o lucrare de proporţii monumentale dedicată acestei civilizaţii.

De asemenea, începând cu 1911, Pârvan a desfăşurat săpături arheologice complexe în cetăţile antice de la Ulmet şi Tropaeum. Iar după 1914, tot el a condus, ani la rând, campaniile de cercătări sistematice din  cetatea antică de la Histria. În cursul întregii sale activităţi ştiinţifice, Pârvan s-a implicat în mod activ în crearea unei şcoli naţionale de arheologie precum şi în formarea unor generaţii întregi de specialişti. Iar ucenicii săi au marcat, în mod fundamental, evoluţia ulterioară a acestei ştiinţe aplicate. În acord cu această preocupare a sa, Pârvan a organizat "Şcoala română din Roma" şi a coordonat apariţia revistelor anuale "Ephemeris Dacoromana" şi "Diplomatarium Italicum" editate de aceasta. Era atât de prins de munca lui încât, în vara anului 1926, aproape că nu a băgat în seamă o gravă criză de apendicită care l-a afectat în timp ce se afla pe un şantier arheologic. Neatenţia avea să se dovedească fatală. Boala i s-a agravat brusc, iar atunci când a ajuns pe masa de operaţie a fost prea târziu. A murit la 26 iunie 1927, la doar 45 de ani.