Vitrina veacurilor

Vitrine de sticlă din  care ne privesc efigiile unor animale exotice aduse de exploratori care au cutreierat cîndva lumea, peste mări şi ţări. Minerale ciudate şi fosile vechi de la începutul vremurilor. Toate acestea, şi multe altele, sînt adunate la un loc, în Aiud, unde cîteva mii de exponate rarisime sînt concentrate în sălile celui mai vechi muzeu de ştiinţe naturale din ţara noastră.

Vitrine de sticlă din  care ne privesc efigiile unor animale exotice aduse de exploratori care au cutreierat cîndva lumea, peste mări şi ţări. Minerale ciudate şi fosile vechi de la începutul vremurilor. Toate acestea, şi multe altele, sînt adunate la un loc, în Aiud, unde cîteva mii de exponate rarisime sînt concentrate în sălile celui mai vechi muzeu de ştiinţe naturale din ţara noastră.

Documentele oficiale plasează înfiinţarea Muzeului de Ştiinţe Naturale din Aiud în anul 1796. Începuturile sale concrete sînt însă mai vechi cu cîteva decenii şi sînt legate strîns de istoria Colegiului "Gabriel Bethlem". Pe atunci, prin secolele XVII-XVIII, Aiudul era un centru cultural internaţional, celebru în lumea vestică. Iar o diplomă obţinută acolo îţi acorda un "pedigree" intelectual cu nimic mai prejos decît cel dobîndit, în zilele noastre, la marile universităţi din Oxford sau Harvard. Pe atunci, la sfîrşit de Ev Mediu vest-european, colecţiile viitorului muzeu s-au numit, în limba latină uzuală în cancelariile vremii, "Raritatum et rerum naturalium museum".

Strasbourgul din Ardeal

Cele mai vechi urme de locuire descoperite de arheologi pe teritoriul Aiudului datează din Neolitic. Tot acolo, pe vremea ocupaţiei romane a existat Cetatea Brucla, locul de cartiruire a Legiunilor a XIII-a Gemina şi a V-a Macedonica. Tradiţia istorică plasează înfiinţarea oraşului în jurul anilor 1250, la scurt timp după ce Europa fusese însîngerată de cumplitele invazii mongole. Ceva mai nou, actul oficial de naştere al Aiudului este însă un document emis în 1293 de funcţionari ai cancelariei regelui Ladislau al IV-lea al Ungariei. De asemenea, documentele vremii menţionează anul 1302 ca început al colonizării saşilor în întreaga zonă. În 1462, Aiudul avea rangul de "tîrg". Iar în 1658, după ce turcii au distrus Alba-Iulia, a fost, pentru scurt timp, oraşul de reşedinţă al Comitatului Alba. De-a lungul timpului, numele Aiudului a fost înscris pe hărţi ca Enietten sau Engeten (regăsite în dialectul săsesc sub formele Angeten sau Anjet). Iar uneori oraşul s-a numit chiar şi Strasburg. Puse una peste alta, un burg medieval care, în opt veacuri de existenţă, a fost trecut cînd prin foc, cînd prin sabie, cînd prin amîndouă în acelaşi timp. Totuşi, cu o încăpăţînare tipic ardelenească a supravieţuit şi s-a refăcut, de fiecare dată, din propria-i cenuşă.

"Zona crepusculară"

Orice hoinăreală prin vechile oraşe transilvane, moştenitoare pe linie directă a cetăţilor şi burgurilor medievale se preschimbă rapid într-o spectaculoasă călătorie în timp. Iar asta este valabil şi în cazul Aiudului. Dacă petreci acolo doar cîteva zile – un timp prea scurt ca să te obişnuieşti cu împrejurimile şi să nu le mai observi parfumul străvechi –, atmosfera locului te aruncă într-un spaţiu straniu, apropiat de lumea SF şi de aventurile temporale. Este un soi de "zonă crepusculară" unde vestigiile Evului Mediu coexistă nestingherit cu civilizaţia modernă. Dacă eşti atent, într-un loc poţi să vezi o inscripţie cioplită în limba latină. Într-altul, o veche inscripţie ungurească de acum cîteva secole ori una nemţească "caligrafiată" atent în piatră, cu litere gotice. Imaginea stranie de loc din afara timpului este completată de casele vechi prezente peste tot. Iar printre ele, oamenii zilelor noastre, care se mişcă domol şi discută aşezat, ardeleneşte, despre ţări străine prin care umblă de un timp încoace, despre drumuri în Vest, afaceri, maşini şi preţuri calculate în euro.  

Cetatea

Chiar dacă în Aiud există şi blocuri moderne, amprentă a vremurilor noastre, oraşul trăieşte şi acum în umbra Cetăţii.
O prezenţă masivă, aproape strivitoare, amintind de o caravelă străveche naufragiată spectaculos prin acele locuri. Construită treptat, între sec. al XIV-lea-al XVII-lea, Aiudul este una dintre cele mai vechi cetăţi urbane din Transilvania. Conform canoanelor arhitectonice şi militare medievale, fortificaţia are o formă poligonală, cu feţe inegale. Mijlocul laturilor şi colţurile sînt apărate de nouă turnuri crenelate. Deosebit de masive, zidurile cetăţii sînt groase de 1,5 metri şi au o înălţime cuprinsă între 8 şi 10 metri. Din loc în loc, sînt străpunse de ambrazuri prin care, la vreme de război, asediatorii erau împroşcaţi cu ploaie de săgeţi ori de gloanţe. Din exterior, accesul agresorilor era barat şi printr-un şanţ adînc care, în caz de asediu, era umplut cu apă. Turnurile de apărare erau "deservite" de reprezentanţii breslelor de meşteri care activau în oraş. Motiv pentru care fiecare dintre ele purta numele uneia dintre "Ghilde". Păstrate pînă în zilele noastre, există şi acum Turnul Olarilor, Lăcătuşilor-fierari, Cojocarilor, Cismarilor, al Croitorilor, al Dogarilor şi al Măcelarilor. Pe latura de vest a Cetăţii este turnul "Kalendas", dat cîndva în administraţia Asociaţiei "Sanctu Spiritu", iar la intrarea cetăţii era Turnul Porţii. Membrii cei mai respectaţi ai "Breslelor" aveau rangul de "Ofiţeri de Ghildă", personaje de vază din rîndul cărora se alegeau comandanţii militari ai cetăţii. Era o altă lume, cu ierarhii şi reguli deosebit de stricte. O lume ale cărei relicve supravieţuiesc atît în vestigiile păstrate pînă în zilele noastre, cît şi în sufletul ardeleanului care, oricît de domol ar fi, a rămas şi acum un adept fanatic al lucrului făcut cu temei.   

Poarta lebedelor

De-a lungul istoriei sale, Aiudul a trecut prin numeroase episoade dramatice, în cursul cărora fortificaţiile şi-au arătat pe deplin utilitatea strategică. De cîteva ori însă chiar şi ele au fost neputincioase. Au fost episoade cumplite în cursul cărora focul, jaful şi moartea au pus stăpînire pe întregul burg. Vestigiile militare ale oraşului care au apucat să ajungă pînă în zilele noastre reflectă fidel imaginea complexă a opt secole de existenţă. În ciuda acestei istorii pline de momente dramatice, Aiudul a fost, pentru o bună perioadă de timp, un centru cultural rafinat, cu nimic inferior celor – cu mult mai celebre – din vestul Europei. Un vechi edificiu care îţi atrage şi acum atenţia dacă te-ai pornit să hoinăreşti pe străzile vechiului oraş este Colegiul "Bethlem Gabor". Este o clădire cu o arhitectură neoclasică sobră, mai curînd funcţională decît frumoasă, fără briz-brizuri inutile, amintind mai curînd de rigoarea unei instituţii administrative. Singurul detaliu oarecum decorativ este stema instituţiei, amplasată deasupra intrării principale. Sculptat în piatră albă, vechiul însemn are în mijloc un medalion, al cărui cîmp central este ocupat de efigia a două lebede, păsări heralde reprezentate faţă în faţă, cu gîtlejurile străpunse de una şi aceeaşi săgeată. Imagine mitică avînd probabil o încărcătură simbolică medievală, uitată însă acum. Acesta este locul prin care au trecut cîndva profesori celebri veniţi din centre universitatre occidentale. Dar şi elevi eminenţi care, cu timpul, au devenit la fel de celebri.

Cultură într-un ev războinic

Începuturile culturale ale Aiudului datează din primele decenii ale sec. al XVII-lea şi îşi au rădăcinile într-un alt oraş ardelenesc. Adunată la Cluj, în primăvara anului 1622, Dieta (Parlamentul) Transilvaniei a aprobat iniţiativa principelui Bethlem Gabor privitoare la înfiinţarea în zonă a unui lăcaş de învăţămînt superior. Nobilimea locală şi-ar fi dorit ca acesta să fie deschis chiar în Cluj. Dar Bethlem se gîndea la Alba-Iulia şi, pînă la urmă, a reuşit să-şi impună punctul de vedere. Astfel, acolo s-a înfiinţat ceea ce în Latina de cancelarie a vremii s-a numit "Academicum Collegium seu Gymnasium Illustre", universitate la care au predat mulţi profesori chemaţi de la diverse universităţi din Vest. În 1658, Alba-Iulia a fost atacată de trupe turceşti, aliate cu hanii tătari ai Hoardei de Aur, cărora le-a căzut victimă şi "Colegiul". După patru ani de la acel dezastru, principele Mihaly Apafi a decis strămutarea instituţiei în Aiud, pe nişte terenuri donate chiar de Bethlem. Dar nici aici n-a avut parte de linişte. Abia refăcut după invazia osmanlîilor, "Colegiul", împreună cu întregul oraş Aiud, a fost distrus încă o dată, în 1704, în urma unei alte invazii. Austriece de astă dată. A fost refăcut iarăşi în 1711, an din care datează majoritatea clădirilor care, şi în ziua de astăzi, poartă numele de Colegiul "Bethlem Gabor". Foarte mult timp "Colegiul" a fost o instituţie de rang academic, avînd în componenţa sa facultăţi de Filologie, Drept şi Teologie. Pierde însă această poziţie începînd cu mijlocul sec. al XIX-lea, cînd cele trei facultăţi se mută, rînd pe rînd, în alte oraşe ardelene importante.  

"Catalogus Raritatum…"

Muzeul de Ştiinţele Naturii din Aiud este cel mai vechi muzeu cu acest specific din ţara noastră. Începuturile sale coboară spre anul 1720, cînd sînt adunate primele "piese" ale colecţiilor. Actul oficial de naştere al instituţiei este un inventar al "exponatelor", întocmit în 1796. Aflat în "Biblioteca Documentară Bethlem", manuscrisul se numeşte "Catalogus Raritatum Benefactorum". Un act de naştere care descrie şi specificul exponatelor: "obiecte rare", mai curînd nişte curiozităţi ale naturii adunate de peste tot. Dar trebuie să nu uităm că apariţia acelor prime colecţii se petrecea acum aproape trei secole, într-o perioadă de început a ştiinţei moderne. Pe atunci, zoologia şi botanica nu fuseseră încă sistematizate. O perioadă în care cunoaşterea lumii mai era încă o hartă plină încă de "pete albe". Iar ca să ştim despre ce timpuri vorbim, trebuie să ne amintim că, atunci cînd "Catalogus Raritatum…" era întocmit la Aiud, în Franţa, savantul Lavoisier nega vehement şi se arăta indignat de ipoteza existenţei meteoriţilor.

Ciudăţeniile

"O găină cu patru picioare." "Un miel cu două capete şi un singur corp." "O oaie cu două capete şi două cozi." "Un purcel dublet, care are două cozi, opt picioare şi un singur cap." Dar şi "Un curcan care a fost clocit de o găină." Nu-i aşa că vi se pare cunoscut? Eroare! Aceste ciudăţenii nu provin din Evenimentul zilei,  de prin 1992-1993. Ci din inventarul "Catalogus Raritatum…", întocmit cu două secole înainte. De fapt, asta nici nu ar trebui să ne mire: toate acele fiinţe aberante au fost aduse în colecţiile Muzeului într-o perioadă în care ştiinţa geneticii mai avea foarte mult de aşteptat pînă să apară.

Minerale şi fosile

Acum, Muzeul de Ştiinţe Naturale din Aiud este împărţit în patru "secţii". Patru săli cu o suprafaţă de aproximativ 575 mp în care sînt etalate peste 30.000 de exponate diverse. Prima este "Sala de Mineralogie", urmată de "Sala de nevertebrate" din care se trece în "Sala vertebratelor" şi la final "Expoziţia de schelete". Ca mărime, Muzeul de Ştiinţe Naturale din Aiud este al doilea din ţară: raportat la bogăţia şi diversitatea colecţiilor, singurul care-l depăşeşte este Muzeul "Antipa" din Capitală. Adunate într-o perioadă în care geologia şi paleontologia se aflau, şi ele, în faza lor incipientă, exponatele primei săli sînt incluse şi în "Catalogus Raritatum…". Documentul menţionează colecţiile de minerale adunate de-a lungul timpului de către diverşi nobili maghiari pasionaţi de acest domeniu. Unele sînt minereuri de metale preţioase descoperite în zone aurifere din Ardeal. Altele sînt "piese" deosebite, provenite din alte zone ale lumii şi obţinute de donatori prin schimburi făcut cu alţi colecţionari. Paleontologia este şi ea foarte bine reprezentată printr-o serie de exponate valoroase. Privite la o scară temporară strict geologică, cele mai "noi" dintre ele sînt nişte bucăţi impresionante din fildeşii unui mamut şi cîteva oase şi măsele de rinocer lînos, toate din Cuaternar. Ceva mai noi, dar la fel de impresionante, sînt şi cîteva fragmente din coarnele unui Megaloceros giganteus, un cerb uriaş care a dispărut definitiv acum 10-15 mii de ani. O altă raritate este craniul fosilizat al unei marmote preistorice. Colecţiile paleontologice sînt completate de fosilele unor scoici şi arici de mare străvechi, descoperiţi în diverse locuri din Ardeal. Iar melcul uriaş Leviathania leviathan a fost găsit în Poiana Aiudului, singurul loc din ţara noastră unde s-a identificat acest imens gasteropod străvechi. Un alt unicat paleontologic "găzduit" în Muzeul din Aiud este o frunză pietrificată de palmier, relicva unui "Sabal major" descoperit în Vinţul de Jos. Vechi de peste 70 de milioane de ani, acest palmier a trăit cîndva în Cretacic, cînd frunzele sale făceau probabil parte din "dieta" dinozaurilor ierbivori. Iar apropo de dinozauri: şi ei au acolo un reprezentant străvechi. De fapt, este vorba despre o fosilă care ar putea să rescrie un capitol din istoria paleontologiei româneşti. De obicei se consideră că primele vestigii ale dinozaurilor descoperite pe teritoriul ţării noastre sînt cele din Haţeg. Descoperite şi identificate începînd cu anul 1895 pe moşia surorii sale, ele au fost studiate şi publicate la începutul sec. al XX-lea de baronul Franz Nopcsa. De curînd, paleontologul Vlad Codrea de la Universitatea Cluj a studiat şi a reevaluat unul dintre oasele străvechi prezente în vitrinele Muzeului de la Aiud. Iar în urma cercetărilor a stabilit că în realitate este vorba despre tibia unui sauropod. Iar acea fosilă fusese găsită în jurul anului 1860 în zona localităţii Bărăbanţ, de lîngă Alba Iulia. Deci cu cîteva decenii bune înaintea celor descoperite de Nopcsa.

Meteoritul de la Mocs

O vitrină specială este dedicată cîtorva fragmente de rocă atît de închise la culoare încît par scoase de curînd dintr-un foc mocnit. Acelea sînt nişte exponate extrem de rare, venite în lumea noastră din adîncimile Universului: sînt cîteva fragmente din meteoritul care a căzut în 1882 peste localitatea Mocs. Un fenomen ceresc deosebit de spectaculos, menţionat astfel în documentele vremii: "În după-amiaza de 3 februarie, în jurul orei 4, locuitorii satelor Coasta, Bara, Visa, Mocs au văzut venind dinspre Dealul Botei un glob luminos, însoţit de o coadă fumurie. O clipă, cercul de jar se opri parcă deasupra satelor, apoi din globul de foc au ţîşnit scîntei, s-au auzit pocnete grozave, apoi un răpăit ca de grindină sau de bătăi de armă care i-au pironit pe toţi; îndată o ploaie de pietre a lovit crengile copacilor. Mare urgie, înfricoşător semn ceresc".

Rarităţi exotice

Următoarele două săli ale Muzeului reflectă lumea animalelor, aşa cum a fost ea descoperită treptat, de-a lungul vremii. O bună parte din exponatele de acolo au fost aduse în ţară în cursul sec. al XIX-lea, pe cînd Pămîntul era încă foarte mare şi plin de taine. Iar o expediţie ştiinţifică pe meleaguri îndepărtate era o aventură extrem de dură care te putea costa, adeseori, chiar şi viaţa. Acolo se găseşte şi acum colecţia de fluturi şi gîndaci trimişi de Samule Fenichel tocmai din Noua Guinee. Plecat într-o expediţie ştiinţifică, pe care o putem numi internaţională, el a murit printre papuaşi în 1893, răpus de frigurile galbene. În muzeu, fenomenul de mimetism din lumea insectelor este ilustrat de fluturele Callima inachis, care, aşezat între nişte frunze ofilite, nu poate fi deosebit de acestea. Lîngă el ne este prezentat un soi de crenguţă ruptă parcă dintr-un copac: în realitate şi aceasta este tot o insectă, rudă îndepărtată a lăcustei. Înaripate rare, precum Pasărea Paradisului, Kiwi, ori un Petasophora anais, un Colibri minuscul, sînt doar cîteva dintre ciudăţeniile pe care pe atunci, chiar şi savanţii lumii occidentale le vedeau uimiţi, pentru prima dată. Reprezentanţi ai faunei locale naturalizaţi în vitrine spectaculoase completează spectacolul lumii închis între zidurile Muzeului din Aiud.

Legenda paznicului

Fiecare vechi muzeu are o legendă a lui. Vechiul Institut de Medicină Legală are o
vitrină din care şi acum ne priveşte "Nea Costică", un om al cărui trup a fost mumificat acum un secol de profesorul Mina Minovici. La Muzeul din Aiud, într-o vitrină din  ultima sală există un schelet uman. Legenda spune că acesta ar fi scheletul unuia dintre paznicii Colegiului, care încă din timpul vieţii, şi-a exprimat dorinţa ca după moartea sa oasele să-i fie expuse ca material didactic pentru generaţiile viitoare de studenţi. Dorinţa sa i-a fost îndeplinită întocmai. Iar scheletul "Portarului" expus astăzi alături de o serie de mulaje care ilustrează diversitatea raselor umane creează un loc aparte, deosebit de straniu.

Comoara de cărţi

Prezentarea "Vitrinei veacurilor" închisă între pereţii Colegiului "Bethlem Gabor" din Aiud ar fi incompletă fără ceea ce, de secole, se numeşte Biblioteca Documentară Bethlem. Înfiinţată în 1622 de principele al cărui nume îl poartă, este o instituţie culturală celebră în lume. De-a lungul existenţei sale, biblioteca a suferit pierderi grave în împrejurările istorice dramatice din anii 1658, 1707 şi 1849. Cu toate acestea, în patrimoniul său se află 25 de incunabule, cărţi vechi imprimate la scurt timp după inventarea tiparului şi înainte de anul 1500. Cel mai vechi dintre acestea este "Coligatul Johanes Scotus" care conţine lucrarea "In quartum librum senteniarum opus", tipărit la Strasburg, în anul 1474, exemplar excepţional legat împreună cu lucrarea lui Thoma de Aquino: "Summa de quolibet", tipărită la Nürnberg, tot în 1474. Iar în momentul în care atingi o asemenea carte veche de peste o jumătate de mileniu nu ai cum să-ţi reprimi fiorul care-ţi trece ca un curent electric prin şira spinării. La fel cum nu-ţi poţi reprima uimirea pe care o resimţi în faţa tiparului impecabil care a imprimat un atlas geografic al lumii aşa cum era ea cunoscută în jurul anilor 1750.

Majoritatea incunabulelor închise în acest tezaur bibliofil sînt ediţii tipărite în Veneţia după operele lui Virgilu, Plutarh, Caesar Cicero sau Ovidius. Iar noi şi sufletele noastre n-avem cum să nu rămînem încremeniţi în faţa lucrării "Geschichte des Osmanischen Reich" – "Istoria Imperiului Otoman", tipărită la Hamburg în 1745, ori a "Beschreibung der Modave", pe care o cunoaştem ca "Descriptio Moldavie", două dintre operele capitale ale cărturarului Dimitrie Cantemir. Tot aici sînt şi alte cărţi celebre, despre care noi am învăţat la şcoală: "Supplex Libellus Valachorum", tipărit la Claudiopoli în 1791, ori "Elementa linquae daco-romane sive valahicae" a lui Gheorghe Şincai, tipărită la Buda, în 1825. Iar acestea sînt doar cîteva dintre cărţile cele mai cunoscute adunate în tezaurul bibliofil de la Aiud.

Privită de afară, din stradă, clădirea Colegiului "Bethlem Gabor" pare a fi deosebit de solidă, neatinsă parcă de aripa timpului. Este doar o iluzie. Este drept că biblioteca beneficiază de condiţii de mediu optime, care nu pun în pericol comoara de cărţi. În schimb, în muzeu, tavanele pictate, ornamentate cu motive artistice medievale, se exfoliază şi par a fi gata să cadă peste exponatele rarisime de sub ele. Autorităţile, atît cele locale, cît şi cele centrale, se tot laudă că îi poartă de grijă întregului edificiu. Iar pe din afară chiar aşa pare să fie. Dar pe-dinăuntru… Dregătorii noştri n-ar trebui să uite nici un moment că bunurile culturale, mai ales cele vechi de secole, sînt o "materie" pe cît de inefabilă, pe atît de perisabilă. Iar odată distruse din cauza indolenţei noastre, distruse rămîn pentru veşnicie. Iar dacă noi vom fi cei care le vom pierde acum, urmaşii nu ne vor ierta niciodată.


Colegiul "Gabriel Bethlem” (dreapta) din Aiud a fost, timp de cîteva secole, un centru de învăţămînt superior celebru în tot vestul continentului. În vremurile sale de glorie, acolo au predat profesori aduşi special de la alte mari universităţi europene care, la rîndul lor, au format generaţii întregi de intelectuali rafinaţi. Colecţiile adunate acolo începînd cu  mijlocul sec. al-XVlll-lea, reunite sub numele de "Raritatum et rerum naturalium museum" alcătu-iesc cel mai vechi muzeu de ştiinţe naturale din ţara noastră