Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu fac parte, slavă Domnului, din categoria celor cărora le-a pus condeiul în mână patronul sau directorul, ci a celor care au ales calea clasică, a şcolii, pentru a ajunge în presă. Eram jurnalistă de 12 ani când soarta a decis să-mi scoată în cale Jurnalul Naţional. Un cotidian şi două agenţii de presă îmi creionaseră deja imaginea presei scrise din România. Nu aveam mari aşteptări, nu ştiam ce fel de echipă aveam să găsesc. Pe Marius Tucă îl văzusem doar pe ecrane şi îmi părea arogant. La angajare, nici urmă de Tucă. Semn bun, mi-am zis. Ne-am intersectat abia după o săptămână de la parafarea actelor, pe hol, întâmplător. Eu, şefa de la Externe, el, directorul. M-a salutat sec şi şi-a văzut de drum pe holul imens care împărţea redacţia în două.
Lumina, la Jurnalul Naţional, juca feste. Privit de la intrare, de la uşa directorului, capătul holului era scăldat într-o lumină veselă, sinonimă cu speranţa. Invers, când te uitai spre lifturi, contre-jour-ul era trist, întunecat. Ceva nu era în regula în redacţia aia. Opt ani m-a contrariat sentimentul ăla ciudat de plăcere, de câte ori veneam la muncă şi de totală lipsă de tragere de inimă, la plecare. Abia când ne-am mutat şi am dat uitării “cărarea” de la Casa Presei mi-am dat seama de capcana pe care mi-o întinsese Jurnalul Naţional. Îmi devenise casă, fără să mă prind. Îmi schimbase ritmul, îmi era familie, îmi furase prietenii, rudele, îmi închisese o lume şi-mi deschisese o alta.
Dincolo de politica externă, oameni cu poveşti aiuritor de interesante tânjeau după un condei. Locuri uitate de lume aşteptau un temerar să le cunoască. Poveşti vesele sau triste strigau după tine, să le asculţi. Şi, printre ele, SUBIECTUL VIEŢII. ACEL subiect în faţa căruia jurnalistul nu are nimic de făcut decât să-l accepte, căci îşi croieşte singur drumul. Dacă ar fi să pun punct gazetăriei azi, aş trăi împăcată, căci pe mine m-a găsit. În redacţie, la Jurnalul Naţional. Adus de nu-ştiu-unde de un om a cărui carieră s-a spulberat din cauza asta. Dar, fie şi din acest motiv, povestea nu trebuie să se încheie. Căci dacă eu mi-am făcut datoria, e rândul altora să şi-o facă pe a lor. Mii de români şi-au pierdut vieţile încercând să scape de comunism trecând graniţa – de cele mai multe ori, Dunărea, înot şi riscând totul. De ei statului român nu i-a păsat. Jurnalul Naţional a fost prima instituţie media din România care a dedicat acestui subiect o campanie de presă care s-a întins pe durata a peste două luni. Echipa de jurnalişti cu care am lucrat la acest subiect cutremurător nu va uita în veci poveştile Dunării. Aşa cum nici România nu va reuşi să se împace cu ea însăşi până nu-şi va asuma responsabilitatea pentru cele ce s-au petrecut în urmă cu nu aşa de mulţi ani, oricât s-ar scrie şi oricâte documentare “în premieră” s-ar face. Atunci, când i-am propus subiectul, iar el a spus “da” fără pic de ezitare, ca şi în multe alte ocazii, când i-am descoperit tremurul bărbiei, la supărare, şi timidităţile incredibile, mi-am dat seama ce mult înseamnă televiziunea pentru un gazetar. În spatele măştii de arogant de care mă temeam cu ani în urmă se ascundeau sentimente dintre cele mai complexe şi un om născut pentru presă. De 11 ani îl descifrez, şi încă mai am de lucru. Căci el se confundă cu noţiunea de Jurnalul Naţional. La mulţi ani, oameni care, în birourile depăşite de vremuri ale Casei Presei, fără să apăreţi pe micile ecrane pentru a vă face vânt cu coada, le-aţi făcut altora documentarea pentru nenumăratele cărţi, filme, DVD-uri, doctorate, disertaţii, articole de presă, documentare şi câte şi mai câte se vor face fără să fiţi pomeniţi!
Marina Constantinoiu,
redactor-şef
