“Jurnalul Naţional” e suma oamenilor care au lucrat aici

Am devenit jurnalist pentru că visam să schimb lumea. Erau vremuri în care oamenii încă mai îndrăzneau să creadă, iar lumea încă se mai putea schimba. Pentru mine, de la început, jurnalismul a fost nu doar o meserie, ci o misiune de viaţă. Cred că fiecare dintre noi se naşte cu un rost pe lumea asta. Rostul meu a fost să ajut oamenii, prin puterea cuvântului. Iar “Jurnalul Naţional” m-a ajutat să-mi împlinesc acest rost.

N-am reuşit, mărturisesc cu regret, să schimb lumea, ea e din ce în ce mai strâmbă şi mai alienată, dar ştiu că am schimbat în bine vieţile câtorva oameni. Iar meritul le aparţine colegilor, alături de care am avut bucuria şi onoarea să lucrez, şi “Jurnalului Naţional”. Au fost oameni în stare să se lupte pentru cauze ce păreau pierdute, pentru “1% şansă”, jurnalişti adevăraţi care plecau în deplasare doar cu un măr în buzunar, copii care se îndrăgosteau de subiectele lor şi, credeţi-mă, ar fi fost în stare să moară pentru ele. Alături de ei, la “Jurnalul Naţional” am trăit şi am făcut jurnalism autentic. Fiecăruia dintre ei, ziarul îi datorează câte puţin din aceşti 20 de ani de existenţă.

Florin Condurăţeanu, Aura Ţiţirigă, Aurel Dima, Dan Marinescu, Mihai Vasile, Liviu Mânecan, Narcisa Iorga, Oana Codescu, Mira Bălan, Elena Alexa, Răzvan Belciuganu, Violeta Fotache, Diana Rotaru, Carmen Dragomir, Cătălin Pruteanu, Cristi Ştefănescu, Laura Toma, Vladimir Ioan, Ionela Gavriliu, Alex Nedea, Irina Munteanu, Paula Tudor, Carmen Preoteşoiu, Andreea Sminchişe, Karina Knapek, Marin Raica, Bogdan Iuraşcu, Valentin Zaschievici, Marina Constantinoiu, Marius Tucă. Şi ceilalţi...

Atunci când spun “Jurnalul Naţional”, eu mă gândesc la ei. Ei au însemnat, într-un moment din viaţa ziarului, “Jurnalul Naţional”. Pentru că ziarul acesta nu s-a compus din pagini, număr de semne, poze, casete şi litere, ziarul acesta s-a făcut cu oameni, cu tot ce-a fost mai bun în fiecare. În condeiul lor, în mintea lor, în sufletele lor. Ştiu asta, pentru că i-am văzut! Mergând la inundaţii, la alunecări de teren sau la căutări de copii dispăruţi, bătând în uşile unor necunoscuţi pentru a scrie, pentru prima şi ultima oară în istoria post-decembristă, evidenţa celor morţi în revoluţia din 1989. “România din ceruri”. I-am văzut implicaţi total în subiecte de care jurnaliştii de azi se feresc, pentru că te ating şi te încarcă sufleteşte, i-am văzut prin spitale, vorbind apoi lumii despre copiii abandonaţi, şi prin centrele speciale, scriind despre condiţiile în care trăiesc copiii cu disabilităţi. I-am văzut atunci când, împreună, am reuşit să schimbăm procedurile după care poliţia căuta copiii dispăruţi şi i-am văzut lângă copiii autişti, în încercarea de a promova o lege pentru ei, pe vremea când nimeni nu voia să ştie că aceşti copii există.
I-am văzut urcând în satele izolate ale României şi intrând în casele celor mai săraci români, i-am văzut fericiţi, obosiţi sau dezamăgiţi. Niciodată, descurajaţi sau sătui de meseria lor.

Pentru mine, ei, toţi aceşti reporteri, înseamnă “Jurnalul Naţional”. Lor le urez astăzi la mulţi şi buni ani! Şi le doresc să rămână aceiaşi oameni buni! Jurnalismul nu e o meserie, e un mod de viaţă. Cei care au fost cândva cu adevărat jurnalişti nu se mai vindecă niciodată. Şi merg pe acelaşi drum. Poate că, până la sfârşit, nu vom reuşi să schimbăm lumea, dar măcar vom avea împăcarea că am încercat...

Adriana Oprea-Popescu,
editor