“Luiza sunt, de la Jurnalu’!”

Am venit la Jurnalul acum nouă ani, adusă de Marius Tucă. Mă culesese din paginile unui ziar care între timp şi-a încetat apariţia şi în care mă dădeam pe tobogan cum voiam eu, gândindu-mă că oricum nu mă citeşte nimeni. Pe vremea aia nu cutezam, măcar, să mă gândesc c-aş putea lucra la ziare de anvergură. Nu ştiam dacă să răspund cu “da” sau cu “nu” invitaţiei lui Marius Tucă. Decizia am luat-o pe acoperişul Casei Presei (a “Scânteii”, cum îi zic io, că-s mai comunistă, aşa). Nu ştiu dacă ştiţi, dar, în zilele foarte senine, poţi să vezi Bucegii de pe Casa Presei. În ziua aia se vedeau. (Tare frumos se mai vede de sus, de pe Casa Scânteii!) În fine.
Şi pe urmă a-nceput totul: scrisul, colegii, bucuriile, neîmplinirile, frustrările, figurile, mofturile, “eu nu scriu aşa ceva”, “vreau să scriu asta şi asta”, “să ştii că te citesc! Ooof, şi tu?”,  “îmi place cum scrii”, “mie nu-mi place cum scrii”, “eşti bună”, “nu eşti chiar aşa de bună”, “şi Jurnalul ăla... pe bune”, “nu sunteţi profesionişti”, “citesc Jurnalul în fiecare zi, sunteţi singurii pe care-i citesc”, “tot la Jurnalu’ eşti? Fată, da’ mai schimbă-ţi şi tu jobu’!”, “Luiza sunt, de la Jurnalu’”.  E tî cî. “Eram tânăr, eram frumos, Hildegaard era plecată la băi, iar eu aveam un suflet de artist”. Citatul meu preferat, din Mircea Eliade. Păi da.
Lucrasem înainte cu Ion Cristoiu. Ion Cristoiu are stilul ăsta, că te-aruncă-n apă şi te lasă să te zbaţi, până ori înveţi să-noţi, ori te-neci. Nu ştiu încă dac-am învăţat să-not, probabil că n-o să ştiu niciodată asta, cert este, însă, c-am învăţat să vâslesc, urcată, cum-necum, într-o barcă cu vâsle. Iar, dacă Ion Cristoiu m-a învăţat să vâslesc, Marius Tucă m-a învăţat să apăs pe butoanele unei bărci cu motor.  Pentru mine, Marius Tucă e un frate mai mare. N-am să mi-l scot niciodată din suflet.
Cât despre Jurnalul Naţional, cei nouă ani fără două luni petrecuţi aici au însemnat o metamorfoză profesională la care nu visasem niciodată. E foarte adevărat, nu disting prea bine unde se termină conştiinţa propriei valori şi unde începe orgoliul nemăsurat pe care, din păcate, această meserie ţi-l hrăneşte. Dar ţi-l şi amputează. Într-o singură zi. Am dobândit aici, “dreptul de semnătură”, m-am branduit, probabil, pentru tot restul carierei mele. Chiar dacă nu mai lucrez la Jurnalul, mă simt încă o parte din el. Mă simt ca unul căruia i se taie un picior. Încă şi-l mai simte. Încă nu acceptă că şi l-a pierdut.
“Luiza sunt, de la Jurnalu’”.
Va trebui să schimb formula asta şi încă, încă, mi se pare ciudat.
La mulţi ani, Jurnalul Naţional! La mulţi ani!
Luiza Moldovan