Cultul morţilor la geto-daci

Vorbim despre cultul morţilor, de această dată, practicat pe un teritoriu cunoscut şi sub numele de Grădina Maicii Domnului, spaţiu în care au trăit, conform afirmaţiilor unor iniţiaţi, primii locuitori ai Pământului.

Vorbim despre spaţiul pe care s-au descoperit de curând scrieri mai vechi decât cele sumeriene (care datează de 5.000 de ani) şi anume cele de pe Tăbliţele de la Tărtăria (care datează de 8.000 de ani). Vorbim despre una dintre civilizaţiile importante ale Pământului, cea geto-dacică şi nu în ultimul rând vorbim despre prima ţară creştinizată.
Conform credinţei religioase, la geto-daci cultul morţilor cuprindea ritualuri specifice, asemănătoare celorlalte civilizaţii antice. Astfel, înmormântările celor bogaţi se făceau după ce decedatul se ţinea la vedere timp de trei zile, perioadă în care era jelit, după care urma un prânz funerar. Apoi, acesta era incinerat sau îngropat în pământ, iar peste mormânt se spărgeau vase folosite de el în viaţă. Lângă mormânt se găseau gropile pentru ofrandă, în care i se puneau pâine şi oasele animalelor sacrificate pentru prânzul funerar, aşezate în vase de lut ars. Incinerarea era făcută cu un ritual purificator de esenţă spirituală, iar aceasta se făcea în antichitate pe ruguri, în aer liber, iar mai târziu în cuptoare speciale. Geto-dacii credeau şi ei într-o existenţă de după moarte, fapt pentru care lângă rămăşiţele pământeşti ale celui decedat se aşezau obiectele necesare vieţii ca alimente, podoabe, obiecte de uz casnic, monede şi arme.

Mărturisirea şi lumina

Cultul morţilor la creştinii ortodocşi începe prin acordarea unei  atenţii deosebite faţă de trupul lipsit de viaţă al celui ce a purtat spiritul în viaţa pământească. Creştinii cred că trupul lipsit de viaţă va reînvia la Judecata de Apoi, când el se va reuni cu spiritul, refăcând persoana care se va înfăţişa în faţa lui Hristos pentru a fi trimisă în Rai sau Iad.
Când omul este în pragul morţii, se aduce un preot spre a-l mărturisi şi a-l împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, garanţia vieţii veşnice. Din punct de vedere al credinţei creştin-ortodoxe, spovedania şi împărtăşirea în pragul morţii sunt necesare pentru că mărturisirea păcatelor ar aduce celui aflat pe moarte iertarea acestora şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii pe care i-a nedreptăţit sau cu care a fost certat. Apoi i se pune în mână o lumânare aprinsă sau aceasta este ţinută de cei apropiaţi muribundului, pentru ca lumina să alunge întunericul din drumul pe care-l va străbate spiritul său după moarte. Pe de altă parte, lumânarea reprezintă pe Iisus şi Evanghelia Sa, căci El a spus: "Eu sunt lumina lumii, cel ce-mi urmează mie, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii". (Ioan 8-12).

Acasă

Imediat după moarte, rudele apropiate spală trupul neînsufleţit (de obicei bărbaţii spală cadavrul unui bărbat, iar femeile pe cel al femeii decedate). Corpul mortului se spală în semn de curăţire cu apă curată, care aduce aminte de apa botezului, arătând că mortul a trăit creştineşte. Apoi mortul este îmbrăcat cu haine noi, i se pune încălţăminte nouă, acoperământ pentru cap, după care este aşezat întins pe o masă, cu picioarele către uşă, semn că va ieşi din casă şi va pleca undeva.
Sicriul se aşterne cu pânză curată, cu panglici lungi de culoare roşie şi albastră, iar sub capul mortului se aşază o pernă. Acesta este aşezat în sicriu cu mâinile încrucişate pe piept, cu capul la răsărit pentru că de la răsărit a venit Iisus, lumina cea adevărată. Apoi este anunţat preotul despre deces şi paracliserul sau cântăreţul bisericii trage clopotele rar, în semn de doliu, de trei ori pe zi până la înhumare. Clopotele bisericii se trag pentru a vesti celorlalţi membri ai parohiei că unul dintre dânşii i-a părăsit şi pentru a-i îndemna să se roage lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor lui. La casa defunctului se adună lume pentru a-l jeli, seara se fac mici slujbe funerare citindu-se din Evanghelie pasaje referitoare la Învierea lui Hristos şi la apariţiile Sale după Înviere.
Mortul este permanent supravegheat de rude şi prieteni. În a treia zi de la deces are loc slujba de înmormântare. Conform tradiţiei creştine, în a treia zi, sufletul mortului părăseşte pentru totdeauna corpul fizic.

La biserică şi cimitir

După slujba de la casa decedatului, cu crucea (pe care s-au scris numele şi prenumele, data naşterii şi data morţii decedatului) înainte se porneşte către biserică, unde se oficiază slujba propriu-zisă a înmormântării. Se citesc rugăciunile de dezlegare şi după ce fiecare îşi ia rămas bun de la răposat (semn al iertării şi al împăcării), cortegiul porneşte spre cimitir, tot cu crucea înainte, unde este pregătită groapa. Biserica creştină nu are aceeaşi slujbă a înmormântării pentru toţi morţii. Există patru rânduieli deosebite ale slujbei înmormântării, şi anume: una pentru credincioşii laici în vârstă, a doua pentru prunci şi copii până la 7 ani, a treia pentru diaconi şi preoţi de mir şi a patra pentru călugări şi arhierei.
După o mică slujbă la marginea gropii, mortul este învelit în totalitate cu un giulgiu, după care preotul toarnă "pausul" (vin amestecat cu untdelemn) peste trupul mortului, în formă de cruce, şi presară ţărână şi cenuşă, apoi se închide coşciugul şi apoi se lasă în groapă. Untdelemnul reprezintă semnul şi pecetea lui Hristos la fel ca şi untdelemnul de la botez, vinul este simbolul sângelui, al sevei de viaţă care curge prin trupul omenesc şi-l însufleţeşte.
Preotul pecetluieşte groapa în cele patru laturi cu pământ luat din marginea gropii, iar ceilalţi aruncă pământ în groapă, după care se acoperă bine groapa cu pământ, iar la capătâi se pune crucea cu scrisul către apus, mortul fiind aşezat cu faţa spre răsărit. Preotul aruncă peste sicriu prima lopată de pământ sub forma unei cruci pentru a ne aminti cuvântul Domnului: "pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facerea III 19). Apoi întreg alaiul merge la casa răposatului pentru masa de pomenire. Pentru odihna sufletului acestuia se fac pomeniri la trei zile, la nouă zile, la trei săptămâni, la 40 de zile, la trei luni, la şase luni, la un an şi apoi din an în an până la şapte ani.

ÎNVIEREA. Coliva, care se face la înmormântare şi parastase, reprezintă însuşi trupul mortului şi este totodată un semn de înviere şi nemurire, deoarece este făcută din boabe de grâu pe care Domnul le-a înfăţişat ca purtând în ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor. Aşa cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roade, trebuie să se îngroape mai întâi în pământ şi apoi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte pentru ca apoi să învie (Ioan XII 24).