Din viaţa celor care nu cuvântă

- Alo, Circul de Stat?
- Da, vă rog! Ce doriţi?
- Aş vrea să mă angajez şi eu la dumneavoastră!
- Ce ştiţi să faceţi?
- Vorbesc limba engleză, fluent.
- Păi, ăsta nu-i un motiv să vă angajăm!
- Da, dar eu sunt câine!

De multe ori, mai ales în domeniul artelor, plasăm animale, păsări, insecte în diverse situaţii, atribuindu-le calităţi specifice speciei umane. Însă, în general, ne-am obişnuit să privim cu superficialitate viaţa acestor vietăţi. Dacă le cercetăm mai cu atenţie, putem descoperi lucruri spectaculoase, pe care, negăsindu-le explicaţii ştiinţifice, le încadrăm cu uşurinţă în rândul fenomenelor paranormale.
Să aşezăm lupa cercetării deasupra fenomenului migraţiei păsărilor. Ce descoperim?

Rândunica arctică parcurge 35.000 de kilometri de la Polul Nord la Polul Sud, în perioada când la ambele poluri se găseşte hrană din belşug. De unde atâta putere pentru a putea parcurge distanţa enormă dintre capetele Pământului, şi mai ales cine o informează că acolo, în acea perioadă, găseşte destulă hrană?

Dendroica striată, o pasăre cu o greutate de 20 de grame, părăseşte Alaska toamna, îndreptându-se către coasta de est a Canadei. Aici se hrăneşte bine, pentru a lua în greutate, şi aşteaptă. Aşteaptă un curent de aer rece, care să o ajute în drumul său către America de Sud. Dar pentru a ajunge acolo se îndreaptă mai întâi către Africa şi apoi, ridicându-se deasupra Atlanticului, la 6.000 de metri altitudine, se foloseşte de un curent de aer care o transportă, cu uşurinţă, până în America de Sud.

Aşa cum consultăm noi mersul trenurilor sau al avioanelor, pare că şi această pasăre a consultat mersul curenţilor de aer. Ştie rutele acestora, ştie când sosesc, când pleacă şi la ce înălţimi găseşte acei curenţi de aer. Traseul ei total ajunge la peste 4.000 de kilometri, parcurşi deasupra apelor oceanului.

Colibri, o altă pasăre cu o greutate nesemnificativă, de 3 grame, parcurge aproximativ 1.000 de kilometri, traversând Golful Mexic. Aripile ei, în timpul zborului, au o frecvenţă de 75 bătăi pe secundă, adică 6.500.000 bătăi în 24 de ore, fără a face vreo pauză.

Cucul cu coadă lungă parcurge 6.500 de kilometri, către insulele din Oceanul Pacific, pentru a se întâlni cu părinţii care au plecat mai înainte.
Furtunarul îşi părăseşte şi el puii, migrând din Ţara Galilor spre Brazilia, însă şi puii îşi urmează părinţii când capătă puterea de a zbura. Cu o viteză de 700 de kilometri pe zi, ajung la destinaţie în 16 zile.

Oamenii de ştiinţă au făcut un experiment cu pinguinii Adelie, pentru a le testa simţul orientării. Câţiva dintre aceştia au fost despărţiţi de grup şi transportaţi la 1.900 kilometri distanţă de colonie. După ce au fost eliberaţi, ei s-au orientat imediat spre mare, s-au hrănit şi s-au deplasat, cu mare siguranţă, către acea colonie din care făceau parte. Fără aparate speciale, fără telefoane mobile, fără GPS-uri, iată că au reuşit să se orienteze, şi mai ales în perioada nopţii polare.

Această înţelepciune a lumii care nu cuvântă este remarcabilă şi cu nenumărate alte ocazii. Termitele oarbe se sincronizează perfect în activitatea de construcţie a locuinţelor lor, pe care ştiu să le doteze şi cu "aer condiţionat". Un tip de păianjen care-şi duce viaţa într-un clopot de imersie sub apă, atunci când i se termină oxigenul îşi elimină aerul viciat din incintă şi introduce o nouă cantitate de aer proaspăt prin orificii pe care le face în peretele clopotului, după care le astupă. O specie de gândac îşi depune ouăle sub scoarţa unei ramuri de mimoză. Apoi se îndreaptă spre trunchi, la 30 de centimetri de ouă şi face o incizie în scoarţa ramurii pentru ca aceasta să se usuce, căci ouăle nu ecluzionează decât în lemn uscat.

Pasărea rinocer, care trăieşte în Asia şi Africa, îşi face cuibul într-o scorbură căreia îi zideşte cu argilă intrarea, lăsând un orificiu prin care să se poată strecura. Masculul are sarcina ulterioară de a zidi în continuare, lăsând loc numai cât să poată introduce hrana pentru mamă şi pui. Când masculul nu mai găseşte suficientă hrană, femela sparge peretele şi iese pentru a căuta şi ea hrană. După aceea, puii ajută şi ei la repararea spărturii, rămânând acolo, în cuib, până cresc.

Pinguinul imperial nu are unde să-şi facă un cuib în zăpada şi frigul iernii polare. În schimb, are în dotare un cuib propriu, deasupra labelor bogat vascularizate, peste care aşază oul şi pe care îl acoperă, apoi, cu o cută a pielii abdomenului, pentru a-l proteja de frig. Femela depune oul în cuibul masculului şi pleacă la pescuit timp de 2-3 luni, după care se întoarce cu stomacul plin de hrană şi prin regurgitare hrăneşte puiul. Părinţii îşi schimbă apoi rolurile, femela rămâne să-şi protejeze puiul, iar masculul pleacă la pescuit.

Puiul de cangur se naşte orb şi aproape în stare larvară. Pentru a putea să supravieţuiască, trebuie să se caţere, cu propriile puteri, pe pielea abdomenului mamei şi să găsească marsupiul pentru a intra în el, loc în care va fi alăptat.

Şi exemplele cu ciudăţenii din viaţa animalelor sunt nenumărate. De unde vine această înţelepciune instinctivă la toate vieţuitoarele? Lumea ştiinţei priveşte şi ridică din umeri când trebuie să răspundă la această întrebare.

Charles Darwin afirma: "Nu aş intenţiona să cercetez originea facultăţilor mintale". În mod normal nu se poate găsi un răspuns ştiinţific referitor la dezvoltarea comportamentului instinctiv şi la modalitatea prin care, ulterior, acesta a devenit ereditar, fapt valabil şi la specia umană. Materialul genetic nu furnizează nici un element capabil să dezvăluie originea şi transmiterea facultăţilor mintale. Instinctele nu sunt înscrise în codul genetic. Şi atunci cum se poate explica existenţa a ceea ce noi numim instinct?

Orice entitate are în jurul său un bagaj propriu de informaţii, ce cuprinde totul despre el, atemporal. Această bază de informaţii face parte din baza totală pe care o numim Memoria Universului. Unii sceptici spun "Du-te, domnule, de aici cu prostiile!". În cazul acesta, dar şi pentru simpla justificare a afirmaţiei de mai sus, argumentez cu un singur exemplu, care provine din lumea cercetării ştiinţifice. S-a constatat că la persoanele cărora li s-a transplantat un organ au apărut noutăţi în comportamentul lor.

Unora a început să le placă un anumit tip de muzică, un anumit sport, să aibă anumite hobby-uri, aspecte nemanifestate în viaţa lor de până atunci. O comisie de medici şi psihologi au cercetat atunci viaţa celor de la care au fost prelevate organele transplantate şi au observat că aceste noutăţi din viaţa celor salvaţi erau prezente şi la salvatori.

Deci, toate informaţiile legate de o persoană, absolut tot ce este legat de acea persoană, însoţeşte orice celulă a acelei persoane, chiar dacă acea părticică este separată de organismul respectiv. Aşadar, amprenta informaţională a fiecăruia se află în eter şi nu în corpul fizic, fiind parte din amprenta informaţională a tot ce există.

Astfel, revenim la a recunoaşte că există deasupra noastră ceva care a creat şi coordonează totul în Univers şi căreia noi i-am dat numele de Divinitate.