Experimentul Philadelphia

Experimentul Philadelphia (1943), Pro­iectul Rainbow (1931), care cerceta invizi­bi­litatea, Proiectul Phoenix (1947), care studia “Efectul Bocal” şi tehnologia furtivă referitoare la călătoria în timp şi invizibilitate, Proiectul Montauk (1967-1987), legat de experimentarea manipulării mentale, sînt doar cîteva şi poate cele mai importante proiecte şi experimente clasificate drept “top secret” la CIA şi NSA din SUA

Experimentul Philadelphia (1943), Pro­iectul Rainbow (1931), care cerceta invizi­bi­litatea, Proiectul Phoenix (1947), care studia “Efectul Bocal” şi tehnologia furtivă referitoare la călătoria în timp şi invizibilitate, Proiectul Montauk (1967-1987), legat de experimentarea manipulării mentale, sînt doar cîteva şi poate cele mai importante proiecte şi experimente clasificate drept “top secret” la CIA şi NSA din SUA. Ceea ce se întîmpla în timpul deru­lării acestor proiecte şi experimente realizate la graniţa dintre normal şi paranormal pare desprins din cărţile lui Jules Verne şi H.G. Wells (“Omul invizibil”) ori ne introduce în­tr-o lume de vis coborîtă parcă din “Star Trek”.

Teleportarea unui vas de război

SUA au căutat să muşamalizeze orice informaţie legată de aceste cercetări şi mai ales de experimentul Philadelphia, care a făcut atîtea valuri de la producerea lui şi pînă astăzi. Se presupune că acest experiment ar fi fost efectuat şi cu ajutorul tehnologiei preluate de la civilizaţiile extraterestre.

Atît de şocant este tot ce se leagă de acest experiment, de departe cel mai renumit efectuat vreodată, încît societatea îşi pune şi astăzi întrebări cu privire la derularea lui. Pînă la expunerea mai pe larg a acestui experiment, exprim esenţialul în­tr-o frază pentru cei care nu au informaţii despre existenţa acestuia. Experimentul Philadelphia, petrecut în vara anului 1943, mai precis la 12 august, a constat în teleportarea vasului de război USS Eldridge, cu echipaj cu tot, din Philadelphia pînă la baza marinei din Norfolk (Virginia), adică la 640 km depărtare, după care a revenit la Brotherly Love (Philadelphia), unde a fost acostat iniţial.

Ray Cummings a reuşit să strîngă mai multe informaţii despre cele petrecute, legate de proiectele secrete mai sus amintite, pe care le-a reunit în 2006 în cartea “Experiments in Time and Philadelphia Experiment”, apărută şi în România sub titlul “Călătoria în timp şi experimentul Philadelphia”, la Editura Pro Editura şi Tipografie în 2007.

Proiectul Invizibilitate

Totul a început în anul 1931, cînd Guvernul american a hotărît înfiinţarea mai multor baze care să cerceteze echipamentele recuperate de la farfurii zburătoare prăbuşite în New Mexico şi în alte zone, pentru a realiza prin retroconcepţie noi tehnologii operaţionale.

Proiectul se numea Rainbow şi era cunoscut sub numele de Proiectul Invizi­bilitate. La acest proiect a fost cooptat şi Einstein, dar în anul 1932 se pare că ar fi demisionat din motive neelucidate.

În anul 1934 (sau 1936), conducerea proiectului, derulat la Chicago, a fost preluată de Nikola Tesla.

În anul 1939 a fost angajat Al Bielek, recunoscut la acea vreme pentru cunoştinţele sale unice şi capacităţile sale paranormale, fiind însărcinat cu furnizarea rapoartelor despre proiect.

În 1940 s-a realizat primul test de invizibilitate, prin care s-a reuşit dispariţia unei nave fără echipaj la bord.

Se dorea continuarea experimentelor cu oameni la bord, fapt care l-a îngrijorat pe Tesla, pentru că se puteau înregistra incidente grave în momentul activării bobinelor lui Gauss din cauza radiaţiilor electromagnetice. Confirmarea acestui pericol, a declarat el, ar fi primit-o şi de la extratereştrii, cu care se afla în contact de multă vreme. Marina a refuzat experimentul fără oameni la bord, fiindcă în vreme de război nu era timp de pierdut. Atunci, Tesla a ales varianta sabotării discrete a experimentelor, după care în 1942 a demisionat, părăsind proiectul.

Fantome

În 1943, la conducerea proiectului a fost angajat dr Johann von Neumann. Einstein a fost invitat să participe la lucrările acestui proiect. Urma să se investigheze şi invizibilitatea fiinţelor vii după cea a vaselor. S-a ajuns la al treilea test în care era implicat vasul Eldridge, de astă-dată cu echipaj la bord. Nava a dispărut din portul Philadelphia, părăsind spaţiul cu patru dimensiuni şi intrînd pentru prima dată în hiperspaţiu. Apoi, vasul a reapărut la baza marinei din Norfolk (Virginia), la o distanţă de 640 km, după care a revenit de unde dispăruse. Succesul pentru dispariţia şi apariţia navei în altă parte a fost însă umbrit de ceea ce s-a întîmplat cu echipajul acesteia în acest timp. Cea mai mare parte din personalul de pe vas a murit instantaneu, alţii apăreau şi dispăreau ca nişte fantome, cîţiva au fuzionat parţial cu oţelul vasului (în pereţi, podea, balustradă), ca şi cum vasul şi corpul lor ar fi ocupat acelaşi spaţiu fizic. Au fost şi persoane aflate mai departe de generatoare care şi-au pierdut minţile, cîmpurile magnetice le-au dus în alte dimensiuni temporale, provocîndu-le confuzii mentale grave.

În octombrie 1943, marina SUA a oprit proiectul din cauza problemelor legate de personalul de pe navă. Morris Jessup (astronom şi cartograf al Lunii), colaborator al Biroului de Cercetări Navale, a notat că scopul experimentului Philadelphia a fost testarea efectului unui cîmp magnetic puternic pe o navă cu echipaj. Experimentul a fost realizat cu ajutorul unor generatoare magnetice derivate din sistemul K.F. Gauss. Generatoarele de curent pulsatoriu şi nonpulsatoriu au provocat apariţia unei pete luminoase de culoare verzuie care a cuprins vasul cu echipajul la bord şi a început să producă treptat dispariţia navei. În apă a rămas vizibilă “o gaură” ce copia forma vasului contratorpilor, ca şi cînd acesta, invizibil, s-ar afla acolo.

În cîteva minute, la aproximativ 640 km, la baza marinei din Norfolk, Virginia, a fost semnalată apariţia navei Eldridge, însă nu pentru mult timp, pentru ca apoi să reapară în portul unde fusese ancorată iniţial, în Philadelphia. Era produsul unei experienţe pe tema navigaţiei invizibile, ce a avut ca rezultat declanşarea fenomenului de deviere a timpului. S-a obţinut un cîmp de invizibilitate de formă sferică. Prin intensificarea cîmpului de forţă au început să dispară din membrii echipajului. Aceştia au putut fi reperaţi prin contact fizic şi au putut deveni vizibili cu ajutorul unei tehnici de aplicare a mîinilor deasupra capului. Mulţi dintre cei care au devenit vizibili au fost spitalizaţi, unii au murit, iar alţii au suferit degenerări mentale.

Dispăruţi în altă dimensiune

La Brookaven National Laboratory, în 1947, sub conducera aceluiaşi von Neumann, demara Proiectul Phoenix, ce avea ca scop cercetarea problemelor echipajului care a participat la experimentul din anul 1943, precum şi continuarea studiului privind invizibilitatea vaselor şi avioanelor faţă de radar. În 1948, după un an de la demararea proiectului, au fost găsiţi membrii echipajului dispărut în 1943. Aceştia se aflau închişi într-un fel de “sticlă izolată” (efectul Bocal), într-o altă dimensiune, în care timpul şi spaţiul erau definite într-o realitate artificială. Cei aflaţi în această situaţie erau dezorientaţi psihic şi afectaţi fizic la intrarea sau la ieşirea din “sticlă”. S-a trecut imediat la calcularea unui “punct zero” de referinţă al vieţii fiecăruia, pentru racordarea la punctul zero al Terrei, al Sistemului Solar şi al Galaxiei (zero time), pentru sincronizarea fiecărui corp şi spirit cu timpii de referinţă.

Descoperirile i-au speriat pe cei implicaţi şi proiectul a fost închis pentru o perioadă de timp. În 1967 s-a ajuns la o tehnologie cunoscută sub numele de “Scaunul de la Montauk”.

Congresul, privind raportul despre descoperirile făcute, a conştientizat că tehnicile puteau fi folosite pentru manipularea psihicului uman şi a oprit proiectul, întrerupînd finanţarea. În 1969, grupul de cercetători a găsit spirijinul armatei, care le-a oferit accesul la o bază militară dezafectată din Montauk.

Transmiţătorul de la Montauk

În 1971, totul era pregătit pentru experimentarea manipulării mentale pe “cobai voluntari” furnizaţi de armată. Experimentele le-au produs subiecţilor arsuri pe piept şi creier. S-au făcut apoi experienţe pe locuitori din Long Island, New York şi Connecticut pentru determinarea razei de acţiune.

În 1973 a fost schimbat grupul de cercetători, iar locul de desfăşurare a proiectului era Southampton. După un an de noi cercetări s-a observat că crearea unei alte realităţi rupe unda realităţii normale, ceea ce duce la întreruperea comunicaţiilor dintre Montauk şi Southampton. Folosirea unei puteri mai mari generate în timpul acestor anomalii temporale provoacă efecte dezastruoase.

După cercetări legate de cuplajul bobinelor de sub scaunul pe care stăteau “cobaii”, din 1976 pînă în 1977, transmi­ţătorul de la Montauk reproducea “formele gîndirii”, fără anomalii de timp şi cu un grad mare de fiabilitate.

În 1978, instalaţia de la Montauk putea transmite casete video diferitelor agenţii, pentru a influenţa oamenii.

Energia emiţătorului (psihologului), emisă de radar spre o antenă subterană specială “Delta T”, era transformată de geometria antenei într-o formă de energie susceptibilă să deschidă o breşă în eter. Psihologul se gîndea la un loc şi o dată ca timp, iar breşa în formă de vîrtej conducea spre acel loc şi epocă. Un calculator înregistra informaţiile emise de gîndirea psihologului şi le retransmitea, putînd să producă breşa spre acelaşi loc şi epocă fără altă intervenţie.

12 AUGUST. În timpul experimentelor de la Montauk s-a descoperit că Pămîntul este parcurs de curenţi de energie eterică variabilă în mod regulat în timp, iar din 20 în 20 de ani atinge nivelul maxim. Experimentul din 1943 a fost făcut la 12 august, cînd s-a înregistrat maximum de energie eterică. Datele următoare de maxim sînt 12 august 1963, 12 august 1983 etc. Cei care lucrau la Montauk aveau ştearsă memoria sistematic pentru a se păstra secretul cercetărilor. După ce s-au scurs informaţii secrete din timpul experimentelor, s-a ajuns la concluzia că ar fi fost implicaţi şi extratereştri în dezvoltarea acestor tehnologii.