Raţiunea reflectă lumina intelectului

Rădăcina devierilor, factorul cel mai important care a dus la dezordinile actuale, pe toate planurile, este individualismul, înţeles ca negarea oricărui principiu superior individualităţii, ceea ce, în fond, este acelaşi lucru cu umanismul Renaşterii.

Individualitatea nu reprezintă decât o unitate re­lativă, nu este o fiinţă totală, ci numai o stare particulară a fiinţei manifestate, supusă unor condiţii determinative speciale, specifice gradului respectiv al existenţei universale. Prezenţa formei printre aceste condiţii este caracteristică tuturor stărilor indivi­duale (şi stării individuale, ca atare, luată în general). De aceea, individual este corelabil cu formal, până la echivalare.

Una dintre consecinţele individualismului în gândirea filosofică este raţionalismul, constând din negarea intuiţiei intelectuale şi tinzând să facă dintr-o facultate pur umană şi relativă, partea superioară a inte­li­genţei, ba chiar de a o reduce la ea în exclusivitate. Prin această gravă anomalie, civilizaţia mo­dernă s-a dezvoltat numai în sensul material. Re­gresiunea e atât de avansată, încât astăzi nu se mai ştie ce e in­te­lecţia, ba chiar se ignoră că aşa ceva ar putea exista.

Raţionalismul rămâne expresia unei tendinţe simplificatoare, tipic moderniste, de a reduce lucrurile la elementele lor inferioare. Inteligenţa n-a mai rămas decât un mijloc de a acţiona asupra materiei şi de a o plămădi în scopuri practice. Ştiinţa s-a restrâns într-atât, încât numai contează decât în măsura în care e susceptibilă de aplicaţii industriale.

Dacă scolasticii distingeau net ratio de intelectus, Descartes, cu care debutează raţionalismul, este cel care a limitat inteligenţa la raţiune. Deşi curentele iraţionaliste au reacţionat împotriva raţionalismului, ele nu s-au îndoit însă o clipă de reducerea inteligenţei la raţiune. Intuiţia intelectuală - intelecţia - era o facultate de cunoaştere nemijlocită (ca şi forma de bază a cunoaşterii - intuiţia senzorială), prin care subiectul cunoscător devine vremelnic obiectul de cunoscut. Este cunoaşterea prin identificare.

Cunoaşterea raţională este mijlocită, indirectă, deoarece cu ajutorul cuvintelor care formează corpul limbajului natural, raţiunea stabileşte doar raporturi (de altfel, în latină, ratio = raport şi calcul).

Raţionalismul limitează totul la raţiune, negând orice principiu superior ei. Dar raţiunea reflectă lumina intelectului în domeniul individual; izolată de principiul ei transcendent, raţiunea e orbită. Pierzând contactul, comunicarea cu intelectul supraindivi­dual, raţiunea va tinde numai în jos, spre polul infe­rior al existenţei, înfundându-se în materialitate.

Raţionalismul rămâne expresia unei tendinţe tipic moderniste de simplificare şi de uniformizare, înlă­turarea supraindividualului reducând totul la indivi­dual, iar apoi, în cadrul acestuia, doar la modalitatea corporală şi, în sfârşit, pe aceasta la un simplu agregat de determinări cantitative.

Ştiinţa modernă a decăzut la nivelul a ceea ce s-ar putea numi ignoranţa savantă, datorită respingerii prin­cipiilor de ordin universal. Ea a cunoscut o îm­prăş­tiere pe orizontală, la suprafaţă, pierzând în profunzime.

Raţionalismul a atras după sine în egală măsură cu împuţinarea intelectuală, o dezvoltare a sentimentalismului. Cunoscut fiind paradoxul prin care apostolii toleranţei devin cei mai aprigi intoleranţi, la fel şi raţionaliştii, deşi se voiau campionii judecăţii neutre, se ilustrează - departe de a trece totul prin ascuţişul minţii - printr-o nefirească patimă partizană şi printr-o ură fanatică faţă de tot ce-i contrariază în tendinţele lor sau faţă de tot ce le depăşeşte înţelegerea.

Pentru savanţii raţionalişti, ezoterismul nu e decât non-filosofie, non-raţionalism.

(Va urma)