Retrăirea trecutului

Totul este energie purtătoare de informaţii într-o gamă infinită de frecvenţe. Pe unele dintre aceste frecvenţe le vedem, pe altele le auzim sau le mirosim ori le simţim la gust sau la pipăit. Dar pe celelalte? De-a lungul timpului, oamenii n-au fost mulţumiţi de ceea ce percep, din acest ocean infoenergetic al undelor, numai cu cele cinci simţuri şi au inventat aparate cu care să poată cunoaşte mai bine fenomenele care se petrec în jurul lor. Cu aceste aparate au putut evidenţia şi alte frecvenţe pe care le-au denumit ulterior ultraviolete, infraroşii, raze X, raze gamma, infrasunete, ultrasunete, microunde, unde laser etc. În viitor, prin descoperirile ce vor fi realizate în lumea ştiinţei, vor putea fi puse în evidenţă şi fenomenele, denumite astăzi paranormale, bazate pe comunicări extrasenzoriale. Astfel, vor putea fi decodificate şi înregistrate frecvenţele undelor infoenergetice care constituie comunicarea telepatică, clarviziunea, premoniţia, retrocogniţia şi nu numai.

Înapoi în timp
Retrocogniţia sau retrăirea trecutului este un fenomen paranormal care a stârnit mai puţin interes în lumea cercetătorilor pentru că pune în evidenţă evenimente care s-au petrecut deja în trecutul apropiat sau chiar foarte îndepărtat. Această retrăire a trecutului în actualitate este un fenomen care exclude practica ghicitului. Denumirea de retrocogniţie, dată de şcoala lui Rheine, vine din limba latină şi este format din cuvintele "retro" = înapoi şi "cognoscere" = a cunoaşte, adică a cunoaşte înapoi în timp. Alte denumiri care au fost date fenomenului sunt postcogniţie şi retroviziune, însă ele sunt mai puţin folosite.

Declanşarea fenomenului de retrocogniţie nu se face pe baza unor stimuli actuali, ci atunci când se intră pe canalul extrasenzorial de vizualizare, canalele senzoriale nemaifiind activate. În funcţie de sursa de informaţie, există două tipuri de retrocogniţie: una prin telepatie, denumită telepatie retrocognitivă, iar cea de-a doua prin clarviziune, cunoscută ca fenomen de clarviziune retrocognitivă. Când se discută despre telepatie ca sursă de retrocogniţie este exclusă din discuţie telepatia actuală.

Vizualizarea imaginilor din trecut ale evenimentelor care s-au întâmplat se poate face de anumite persoane cu capacităţi extrasenzoriale, acele scene derulându-se ca şi când s-ar petrece în prezent. Fenomenul se poate manifesta vizual şi auditiv, în anumite cazuri subiectul simţindu-se absorbit complet de experienţa pe care o trăieşte, confundând-o deseori cu realitatea până la un moment dat, când conştientizează că ceva nu este în regulă şi că de fapt participă la o comunicare în paranormal.

În octombrie 1963, o funcţionară, de la Wesleyan University din Nebraska, relata că a intrat într-o încăpere a universităţii, iar după câţiva paşi a simţit un miros puternic. Simţea totodată că se mai afla cineva în cameră. Totul era cuprins de linişte. Privind în camera următoare, a zărit o femeie care stătea cu spatele şi ridica mâna dreaptă spre o etajeră. Acea persoană nu percepea prezenţa ei. La un moment dat, persoana de lângă etajeră a dispărut, moment în care a simţit o altă prezenţă în încăpere. La un birou simţea că stă un bărbat. Privind cu atenţie nu a văzut pe nimeni, deşi îi simţea prezenţa. Aruncând o privire afară pe fereastră, a conştientizat că se află în altă epocă. Ieşind apoi pe culoar, a revenit la timpul prezent, totul petrecându-se timp de câteva secunde. Au fost făcute investigaţii psihiatrice funcţionarei respective, apoi a fost supusă unui interogatoriu sub hipnoză şi nu s-au găsit divergenţe în relatare. Cercetările au mai arătat că la acea universitate a existat o funcţionară care corespundea corect descrierii făcute şi care a murit într-una dintre încăperile acelei instituţii de învăţământ, în anul 1936.

Acest caz prezintă mai multe caracteristici specifice fenomenului retrocogniţiei. Dacă trăirile sunt de tip vizual, simţurile pot reacţiona simultan la stimulul paranormal. În acel moment se blochează complet orice percepţie senzorială din realitate, iar subiectul joacă un rol activ în halucinaţia totală. Timpul subiectului este deformat în cursul experienţei, iar acesta nu recunoaşte, de la început, că  se produce o trăire extrasenzorială. Retrocogniţia se raportează mai mult la locul în care se află subiectul, decât la aptitudinile lui. O asemenea trăire se induce, de obicei, în locuri cum ar fi casele bântuite.

Déjà vu
Multe dintre cazurile de retrocogniţie se derulează sub forma unor experienţe particulare de tipul déjŕ vu. În momentul trăirii fenomenului, persoana are impresia că a mai trăit o dată momentele respective, recunoscând şirul de întâmplări prin care trece, precum şi locul de desfăşurare a acţiunii. Carrington prezenta în literatura de specialitate un caz al unui bărbat, care, aflat pentru prima dată în vizită la un castel, s-a oprit în faţa unui zid, spunând că acolo ştie că a existat o uşă, fără însă a fi legată afirmaţia lui de ceva logic sau de vreun semn material că acolo s-ar fi aflat o uşă. Cercetările declanşate au demonstrat că în urmă cu secole acolo se afla o uşă care ulterior a fost zidită.

Unul dintre cazurile celebre de retrocogniţie este cel al englezoaicelor Charlotte A.E. Moberty şi Eleanor N. Jourdain, petrecut la 10 august 1901, în perioada unei vizite la Versailles şi publicat ulterior de acestea într-o broşură sub titlul "An Adventure". Aici este vorba despre o retrocogniţie integrală, declanşată în stare de veghe, dintr-o dată. Deplasarea în trecut se face o dată cu intrarea subiecţilor într-o anumită zonă, experienţa luând sfârşit o dată cu ieşirea din acea zonă.

Celor două englezoaice, mergând pe o alee ce ducea, credeau ele, la Micul Trianon (construit de Ludovic al XV-lea contesei du Barry), le-au apărut deodată în faţă doi oameni ciudat îmbrăcaţi, în veste verzi şi cu tricornuri pe cap. Ajungând în faţa unei căsuţe, au zărit, stând pe o scară, o femeie şi o fetiţă. În acel moment s-a declanşat o stare ireală. Se simţea în acel loc ceva apăsător, cuprins de tristeţe şi amărăciune. Cele două aveau impresia că sunt somnambule, participante la un coşmar. Deplasându-se mai departe, au ajuns în faţa altei construcţii, pe treptele căreia, la intrare, era aşezat un om cu o mantie aruncată pe umeri şi pălărie pe cap, care le privea lung. În acel moment, englezoaicele au fost cuprinse de spaimă şi îngrijorare. Faţa omului era plină de urme de vărsat şi avea o culoare întunecată. Ieşind din acea zonă, au revenit la realitate. După ezitări îndelungi, istoricii au recunoscut în relatarea celor două obiceiurile şi stilul de viaţă la Micul Trianon din deceniul opt al secolului al XIX-lea. Atunci a mai frapat descrierea exactă a aşa-numitelor grădini anglo-chineze, caracteristice epocii respective, despre care cele două femei nu aveau cunoştinţe anterioare. Ulterior, au fost descoperite şi alte cazuri de retrocogniţie, probate de martori independenţi, petrecute în apropierea Micului Trianon, cazuri semnalate în anii 1908, 1928 şi 1955.

Un aspect important al fenomenului retrocogniţiei, pus în evidenţă şi de cele două englezoaice, din întâmplarea descrisă, este că subiecţii conştientizează faptul că ceva nu este în regulă, că ceea ce vizualizează în trăirile lor are o undă de anormalitate, declanşând o stare de disconfort, totul părând fără viaţă, fără relief, fără lumini şi umbre, într-un decor fals, asemănător unei scene de teatru, iar fondul sonor se derulează ca de la un gramofon.

Au fost puse în evidenţă cazuri de retrocogniţie declanşate prin decorporalizare. Această retrocogniţie călătoare este asemănătoare clarviziunii, când se creează impresia că are loc o deplasare fulgerătoare în spaţiu şi timp către trecut, momente în care corpul fizic rămâne inert, în aşteptare.

Hermman Hilprecht, profesor la Universitatea din Pennsylvania, cunoscut asirolog, a relatat un vis retrocognitiv dintr-o perioadă când cerceta nişte inscripţii de pe două fragmente de agat. El povesteşte: "Eu presupuneam că aceste două fragmente proveneau de la un inel ce aparţinuse unui rege al Babilonului, într-o epocă situată cam între 1700 şi 1140 î.Hr. Atribuiam unul dintre fragmente regelui Kurigalzu. Cât despre cel de-al doilea fragment, de voie, de nevoie, a trebuit să-l las deoparte. Şi într-o noapte am avut un vis uimitor. Un preot din oraşul Nipur, înalt şi slab, mi-a apărut şi m-a condus în sala tezaurului templului. Ajunşi aici, el mi s-a adresat astfel: «Cele două fragmente provin din acelaşi obiect, dar nu este vorba despre un inel. Într-o zi, regele Kurigalzu a trimis la templul din Bel un ex-voto, care era un cilindru de agat gravat. Puţin după aceea am primit, noi, preoţii, ordinul de a face o pereche de cercei de agat pentru zeul Nin-Ib. Dar noi nu aveam agat din care să facem cercei. Atunci, am împărţit cilindrul de agat în trei şi am făcut din el trei perechi de cercei. Din această cauză, fiecare cercel poartă numai o parte din inscripţia de la început. Iată de unde provin cele două fragmente pe care le-ai găsit. Dacă le vei aşeza împreună, vei vedea că ceea ce ţi-am spus este adevărat»". Ulterior, profesorul a urmat sfatul preotului din vis, descifrând scrierea cuneiformă respectivă ca fiind Ńomagiul regelui Karigalzu pentru zeul Nin-Ib, fiul lui Belě. Plecând apoi în locurile unde altădată se ridica oraşul Nipur, a început în 1988 o mare campanie arheologică. Astfel, a descoperit şi cel de-al treilea fragment, reconstituind cilindrul despre care aflase în vis. Amintesc şi de această dată numele lui Edgar Cayce, care, aflat în transă, a făcut mii de comunicări retrocognitive ce pot forma o istorie a omenirii, sensibil diferită de cea cunoscută. Pentru valoarea sa unică de fenomen extrasenzorial, voi dedica articolul din numărul viitor al revistei prezentării personalităţii sale.

Cronovizorul
Închei acest subiect, revenind la începutul lui, în ideea descoperirii posibilităţilor de evidenţiere a undelor care definesc fenomenele extrasenzoriale, printre care se află şi retrocogniţia. Astfel, preotul şi teologul Francois Brune, în cartea sa, "Morţii ne vorbesc", scrie că benedictul Pellegrino Ernetti, profesor de muzică prepolifonică la Universitatea din Veneţia, a realizat împreună cu o echipă de 12 specialişti un aparat pe care l-a denumit cronovizor. Cu ajutorul lui a reuşit să capteze în anii ’70 ai secolului al XX-lea sunetul şi imaginea unei tragedii antice jucate la Roma în anul 169 î.Hr. Tragedia este "Tieste" de Quintus Ennius, astăzi uitată. Cu acest aparat s-au mai putut primi şi planurile unui viitor hold-up, putând astfel să prevină Poliţia şi să facă să eşueze operaţiunea.

Nu este exclus, în această idee, ca pe viitor să reuşim să înregistrăm orice evenimente petrecute, derulate în mod real. În acest sens s-ar putea crea o istorie adevărată a omenirii, s-ar putea afla mai uşor autorii unor crime, dar în acelaşi timp s-ar putea afla şi derularea vieţii intime a fiecăruia, ceea ce cred că nu şi-ar dori nimeni. Atunci viaţa pe Pământ şi-ar schimba radical coordonatele. Din această cauză, chiar dacă un asemenea aparat poate deveni o realitate, cu siguranţă el nu va fi folosit pe scară largă.

TESTAMENTUL. Fermierul american James L. Chaffin trăia împreună cu soţia şi cei patru copii în Carolina de Nord. În noiembrie 1909, acesta a redactat un testament prin care lăsa întreaga avere celui de-al treilea fiu. În ianuarie 1919, Chaffin a făcut un nou testament prin care împărţea averea în mod egal celor patru fii. Acest nou testament, întocmit fără martori, a fost ascuns într-o Biblie. La moartea lui, în 1921, a fost executat primul testament. După doi ani, James, cel de-al doilea fiu, l-a visat de câteva ori pe tatăl său, purtând un palton vechi şi spunând: "Veţi găsi testamentul în buzunarul de la palton!". Găsind paltonul, în buzunarul lui se afla o hârtie care făcea referire la Biblie. În prezenţa unor martori a fost găsit testamentul între paginile acelei Biblii. Cazul a fost judecat de tribunal şi a fost declarat valabil cel de-al doilea testament.