Sănătatea privită altfel (9)

Am scanat până acum fiecare parte din organism, interpretându-i eventualele afecţiuni din punct de vedere psihoenergetic, după sistemul propus de Michel  Odoul. În continuare, scriu sub aceeaşi interpretare despre afecţiuni legate de funcţionarea între­gului organism, după care nu vă mai stresez cu această temă, ci cu altele.

Alergiile sunt afecţiuni apărute pe fondul unui sistem imunitar precar. În acest caz, corpul are o capacitate scăzută de apărare faţă de agresiunea agenţilor patogeni. Şi atunci el se chinuie cu ajutorul slabei armate de apărare, să îndepărteze aşa cum poate, efectul nociv produs asupra lui de către praf, polen, acarieni, parfumuri etc. Alergiile cutanate, digestive, respiratorii se traduc prin dificultatea de a coordona acţiunile din relaţionarea cu cei din jur, considerate agresive, periculoase. Atunci suntem şi noi agresivi, iar primul reflex este de a avea o atitudine puternic defensivă, câteodată reactivă. Fiind mereu in priză, corpul se găseşte în stare de alertă permanent. De obicei, aceia care sunt alergici nu se îmbolnăvesc de cancer.
Inflamaţiile şi febra sunt reacţii ale corpului ce vizează tot apărarea sa. Focul arde şi purifică, aşa că temperatura ridicată a organismului este un semn bun, atunci acesta contracarează agresiunile exercitate asupra lui. Prin declanşarea unei temperaturi crescute el caută să cureţe, să purifice zona afectată. Semnificaţia inflamaţiei trebuie asociată cu aceea a locului unde se manifestă.

Maladiile autoimune sunt afecţiuni în care corpul amestecă mai multe probleme ale sale, în acelaşi timp, cum ar fi alergii, inflamaţii, boli cancerigene. Atunci, organismul nu îşi mai recunoaşte propriile structuri şi declanşează distrugerea lor, considerându-le agenţi patogeni, adică străine corpului. Simbolic, această afecţiune ne înştiinţează că nu avem capacitatea de a ne recunoaşte, de a ne vedea sau a ne accepta aşa cum suntem. Se produce, atunci o luptă purtată cu lumea care nu ne inţelege, nu ne recunoaşte, nu ne  iubeşte, dar, de fapt, este vorba de o problemă a noastră. Viaţa nu trebuie privită numai în alb şi negru, fară nuanţe de gri, lucrurile nu sunt strict bune sau rele, drepte sau nedrepte. Conflictele permanente nu trebuiesc abordate cu agresivitate ci cu strategii de apărare, nu cu credinţa că distrugem lumea pentru a ne apăra, căci duc, în  final, către propria distrugere.

Ameţelile dau senzaţii de lipsa echilibrului, de percepere mişcată a reperelor din jur. Aceste stări, se traduc prin lupta noastră, fără succes, de a stăpâni spaţiul înconjurător, căutând puncte de reper precise, definite şi stabile. Din această cauză, problema se manifestă, în principal, la persoanele anxioase. De obicei, de echilibru fizic este răspunzătoare urechea internă care aparţine Principiului Apei, reprezentant al reperelor fundamentale umane. Produce ameţeli frica de a nu putea stăpâni evenimentele sau spaţiul înconjurător, la fel ca la vertijurile declanşate în Mountain Rousse, unde reperele spaţiale sunt perturbate.

Chisturile şi nodulii sunt mici formaţiuni cu lichid organic sau carne, închistate în piele ori în ţesuturi organice. De obicei benigne, ele reprezintă fixaţii ale memoriilor emoţionale. Acestea se traduc prin dorinţa de a reţine, întreţine sau întări anumite stări din in­terio­rul psihicului. Prin aceste formaţiuni se pot interpreta ranchiuna, imposibilitatea de a uita sau accepta dificultăţile vieţii, rănile sau frustrările egoului. Despre cauza apariţiei lor se primeşte informaţie mai exactă în funcţie de locul unde se manifestă în organism.

Creşterea în greutate a corpului semnifică insecuritatea materială şi afectivă în legătură cu viitorul, dificultatea de a accepta etapele vieţii în care s-au ma­nifestat lipsuri. Un prim tip de insecuritate este frica inconştientă de a nu duce lipsă de ceva. Atunci se simte nevoia de a face stocuri pentru o eventuală lipsă în viitor. Al doilea tip de insecuritate se manifestă faţă de lumea exterioară, prin teama că se declanşează confruntări la care există posibilitatea să nu se ajungă la timp sau să nu  poată fi susţinută lupta, neavând armele necesare şi atunci intervine dorinţa de a stoca. Tot pentru protecţie se produce depunerea unui strat de carne sau grăsime pe corp, strat care se găseşte ca un ecran protector între lume şi fiinţa noastră.

Adesea, cei supraponderali au o mare nevoie de a se simţi în siguranţă. Creşterea în greutate mai poate fi interpretată ca o tentativă de denigrare faţă de sine sau ca o autopedepsire. Însă, există în toate cazurile o traumă comună şi anume aceea a relaţiei afective cu mama, ce reprezintă hrana, dereglările acestei relaţii ducând la dereglări legate de alimentaţie.

Bulimia, mijloc suplimetar de accentuare a mesajului în cazul creşterii in greutate pe fondul proastei relaţii afective materne, este nevoia dominatoare de a mânca permanent. Se poate ajunge la situţia în care persoanele suferinde de această afecţiune să-şi producă singure starea de vomă, pentru a putea mânca din nou. Este o situaţie gravă care duce către manifestarea de depresii. Astfel, este recomandat a se aplica un tratament încă de la debutul bolii, pentru a nu se ajunge la forme grave ale ei. Prin bulimie se traduce nevoia de a umple un gol, un vid existeniţal, de a indexa angoasele prin hrană. Relaţia permanent întreţinută cu hrana este puternic impregnată de amintirea relaţiei avută cu mama. Mama şi hrana reprezintă prima legătură cu viaţa din momentul venirii pe lume. Fiecare tensiune, frustrare, lipsă, nevoie de compensare sau de recompensare se face prin mâncare. Frica, incertitudinea de a reîncepe antrenează atitudinea repetitivă sau stocarea.

Anorexia reprezintă fenomenul declanşat invers. Relaţia avută cu mama, desfăşurată din punct de vedere afectiv şi reprezentarea sa nutritivă au fost nesatisfăcătoare. Mama ruptă de copil, cu o iubire aproape inxistentă faţă de acesta, sau care, poate, nu îşi dorea un băiat ci o fată, sau invers, transmite semnale afective negative prin legătura nevăzută existentă între ea şi copil. Devalorizarea apropierii dintre mamă şi copil produce depărtarea de plăcerea de a mânca, hrana fiind asociată cu mama. Astfel, hrana devine neatrăgătoare şi chiar mai rău, respingătoare. Ajungându-se în acest punct, anorexia poate deveni gravă, periculoasă, putând provoca o malnutriţie mortală, în ultimă instanţă.

Nu vreau să închei cu o frază care are o amprentă negativă, aşa că ultimele cuvinte sunt ale unui proverb chinezesc prin care voi răspunde şi celor ce se întreabă:  „ Oare sunt corecte aceste interpretări ale cauzelor bolilor?”. Aşadar: „Până când astăzi nu devine mâine, nu vom putea cunoaşte binefacerile prezentului”.