România ridică la rang de ambasadă misiunea palestiniană din Bucureşti

România a ridicat reprezentanţa permanentă a OEP (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei) din Bucureşti la rangul de ambasadă. Mişcarea s-a petrecut după ce România a recunoscut oficial statul Palestina recent proclamat de OEP.

Aparent, România a luat această decizie în timpul vizitei delegaţiei OEP în RSR, la 16 şi 21 ianuarie. Şeful departamentului politic, Faruk Kaddoumi l-a întâlnit pe liderul PCR Nicolae Ceauşescu şi alţi oficiali. Anunţul a fost făcut pentru prima dată de Kaddoumi la conferinţa de presă de la Bucureşti.

Kaddoumi a anunţat cu recunoştinţă că România a fost unul dintre primele state din lume care a recunoscut "Statul Independent al Palestinei" proclamat de Consiliul Naţional al Palestinei (CNP) aflat în exil, la întrunirea sa din Algiers, la 5 noiembrie 1988. Într-adevăr, chiar a doua zi, România a salutat oficial această hotărâre printr-o declaraţie.

Înfiinţarea ambasadei palestiniene nu a urmat însă imediat recunoaşterii oficiale din partea României, la 24 noiembrie. Decizia României, unul din puţinele state care au hotărât să ridice relaţiile cu Palestina la nivel diplomatic, reflectă relaţiile strânse cu OEP şi relaţiile călduroase dintre Ceauşescu şi preşedintele Yasser Arafat.

Deşi România a fost singurul stat semnatar al Tratatului de la Varşovia ce a menţinut relaţiile diplomatice cu Israelul după războiul din 1967 din Orientul Mijlociu, Bucureştiul a dezvoltat relaţii deosebit de strânse cu OEP în ulti­mul deceniu. România e recunoscută ca fiind printre primele state din lume ce au recunoscut oficial OEP şi care au acceptat o "reprezentanţă permanentă" a OEP la Bucureşti; România a făcut acest pas în 1974, înaintea Moscovei şi a altor state care au semnat la Varşovia. De-a lungul timpului, viziunea lui Ceauşescu despre conflictul arabo-israelian a avut multe puncte în comun cu OEP: scoaterea Israelului din "teritoriile arabe ocupate", înfiinţarea unui stat palestinian independent sub conducerea OEP; includerea URSS în negocieri alături de SUA; garanţii internaţionale privind securitatea tuturor statelor din zonă, inclusiv a Israelului şi a proiectatului stat palestinian.

Termenii prin care Ceauşescu a susţinut toate aceste puncte, încă din 1977, diferă de cele ale OEP într-o singură privinţă: în timp ce OEP cere oraşul Israel, liderul român nu abordează public acest aspect niciodată. Totuşi, într-un comunicat recent, semnat de primul-ministru Constantin Dăscălescu şi de omologul său sirian Mahmud Al-Zoubi, se cerea ca Israelul să elibereze "şi Ierusalimul arab".

Termenii lui Ceauşescu sunt, de asemenea, greu de distins de cei care se regăsesc în "planul de pace" pentru Orientul Mijlociu al URSS, numit şi "pla­nul Brejnev", după liderul sovietic care l-a promulgat în 1977; Ceauşescu a promovat acest plan în nume propriu, uneori chiar şi-a atribuit paternitatea lui.
Recent însă, URSS a încercat să pară mai reţinută cu privire la participarea sa la o posibilă conferinţă internaţională, ceea ce l-a plasat pe Ceauşescu într-o poziţie mai apropiată de OEP decât de Uniunea Sovietică. Spre deosebire de URSS, Ceauşescu a continuat să insiste asupra independenţei Palestinei şi plasării ei sub conducerea OEP şi asupra participării OEP, cu drepturi depline, la negocierile internaţionale. Astfel, Ceauşescu a făcut un pas mai departe faţă de Uniunea Sovietică.

Dincolo de similaritatea vederilor lor cu privire la conflictul arabo-israelian, Ceauşescu şi Arafat au dezvoltat de-a lungul anilor o relaţie personală deosebită. Din 1974 ei au avut 27 de întâlniri şi frecvenţa acestora a crescut în ultimii ani; patru întâlniri oficiale, de exemplu, au avut loc doar în 1988. Astfel, Arafat este cel mai frecvent interlocutor al lui Ceauşescu pe scena internaţională.

La întâlnirile dintre Ceauşescu şi Arafat au participat, de obicei, în ultimii ani, generalul Ion Coman, prim-secretar pe probleme militare şi de securitate şi Tudor Postelnicu, şef al Securităţii, mai nou ministru al Afacerilor Interne. Se crede că România susţine OEP din punct de vedere militar, logistic şi pe probleme de informaţii. Arafat şi alţi lideri ai OEP şi-au exprimat adesea, pu­blic, recunoştinţa pentru "sprijinul material" oferit de România.

România a mai cultivat relaţii şi cu alţi lideri ai OEP. Ceauşescu şi alţi lideri români i-au primit adesea pe aceştia. Doar în 1988, de exemplu, Georges Habbash şi Nayef Hawatmeh, lideri ai Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei, respectiv al Frontului Democratic pentru Eliberarea Palestinei, au condus delegaţii în România; ambii erau figuri familiare din vizitele anterioare. Amplitudinea cu care presa a reflectat aceste vizite indică faptul că Ceauşescu continuă să îi îndemne pe liderii diferitelor facţiuni să şteargă diferenţele dintre ele şi să "întărească unitatea OEP".

Având în vedere relaţia pe care a cosntruit-o de-a lungul anilor cu OEP, pasul pe care România tocmai l-a făcut, deschizând această ambasadă, era de aşteptat.
Radio Europa Liberă (München) – Raport al secţiei de cercetare, condusă de dr M. Shafir. Document din "Arhiva 1989", Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca - Vladimir Socor
Traducere de Eliza Dumitrescu