x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Un nou episod al cultului personalităţii

0
30 Apr 2009 - 00:00

Cultul personalităţii al lui Ceauşescu este alimentat prin acumularea unor noi episoade despre rolul său proeminent în culisele mişcării comuniste de dinaintea celui de-al doilea război mondial. Sărbă­torirea a 50 de ani de la demon­straţiile de la 1 Mai 1939 i-au furnizat regimului un nou prilej de a distorsiona istoria.



Partidul Comunist Român vrea ca Nicolae Ceauşescu să fie perceput ca un lider internaţional important care se poate număra printre "marile personalităţi ale istoriei" datorită "vieţii, acţiunilor şi idealurilor" sale, despre care se spune că au avut întotdeauna rolul de a "servi omenirea şi, mai presus de toate, propria ţară".

Aşadar, istoricii partidului sunt foarte ocupaţi să inventeze noi "glorioase zile de luptă revoluţionară", în care trebuie să-şi plaseze eroul cu preţul unei modificări grosolane a istoriei. Cea de-a 50-a aniversare a demon­stra­ţiilor de la 1 Mai 1939 le-a furnizat o nouă ocazie de a amesteca ficţiunea şi câteva fapte.

Pentru susţinătorii săi, rolul privilegiat de conducător al lui Ceauşescu, în organizarea acestor demonstraţii, constituie încă o evidenţă a "uceniciei sale glorioase, revoluţionare". Bio­gra­fii lui Ceauşescu pretind că apartenenţa sa la mica mişcare comunistă datează din 1929, (când Ceauşescu avea doar 11 ani).

Discursul liderului român la ultima sa aniversare de­mon­strează că el însuşi promovează această distorsionare. La fel, alegerea lui Ceauşescu în 1933 în Comitetul Naţional Antifascist este prezentată de istoricii partidului drept "un eveniment de importanţă europeană", comparabil cu evenimentele din Germania, unde "Hitler venise la putere doar cu câteva luni mai devreme".
DOUĂ ASPECTE ALE UNEI TINEREŢI REVOLUŢIONARE
Arestarea lui Ceauşescu şi procesul din 1936 au fost prezentate ca evenimente de importanţă majoră în istoria partidului; modul eroic în care şi-a sfidat acuzatorii se pare că a lăsat o profundă impresie asupra partidului în perioada sa de ilegalitate.

Mai târziu totuşi, şi alte calităţi au început să fie atribuite acestei împrejurări. Modul în care Ceauşescu a sfidat autorităţile la procesul din 1936 este calificat acum drept un moment esenţial şi un punct de cotitură care l-a transformat într-unul din cei mai importanţi lideri antifascişti din România. Drept urmare, viitorul preşedinte al României s-a implicat activ în constituirea şi chiar în coordonarea comitetului din fruntea reţelei antifasciste, unde a "ţinut discursuri entuziaste, pline de miez".

Astfel, procesul care a avut loc la Braşov în 1936 este prezentat ca prima treaptă urcată de Ceauşescu spre postura de lider al luptei antifasciste, care a culminat în cele din urmă cu rolul pe care el l-a jucat trei ani mai târziu în organizarea demonstraţiilor de la 1 Mai 1939 din Bucureşti. Nici una dintre aceste pretenţii nu este sprijinită de dovezi istorice.

La procesul său din 1936, potrivit presei vremii, tânărul Ceauşescu nu a fost decât unul dintre cei câţiva demonstranţi şi a fost departe de a fi cel mai important. Spre deosebire de alţi comunişti aduşi în faţa justiţiei în acea perioadă, Cea­u­şescu nu a fost acuzat de organizarea de activităţi comuniste. Contrastând puternic cu pretenţiile biografilor de azi ai lui Ceauşescu, procesul nu avea cum să fi inspirat "proteste răsu­nătoare printre masele democratice din România", cu atât mai puţin "în lume".

Procesul intentat grupului din care făcea parte Ceauşescu a fost doar unul dintre procesele minore ale gru­pu­rilor comuniste care existau în acel an în România. În orice caz, chestiunea comuniştilor români nu era un aspect de mare interes în cercurile politice ale vremii. Ar trebui reamintit şi faptul că nu condamnarea lui Ceauşescu la doi ani de închisoare, în iunie 1936, este cea care a provocat indignarea stângii internaţionale de la Moscova, ci procesele unor comunişti de mult mai mare notorietate, precum Petre Constantinescu-Iaşi şi Ana Pauker, în februarie 1936 şi respectiv din iunie până în iulie 1936. Când Scînteia a pretins că Ceauşescu a avut cea mai grea sentinţă ("doi ani şi jumătate") din grupul său, denatura adevărul, pentru că Ceauşescu, de fapt, a pri­mit o sentinţă de doi ani, iar o condam­na­re de doi ani şi jumătate a primit un anume Vladimir Tarnowski.

Nu numai versiunea lui Ceauşescu, din 1989, a procesului din 1936 diferă cu mult de probele istorice. Versiunea curentă a implicării sale în evenimentele de la 1 Mai 1939 pare a fi la fel de dubioasă. Potrivit unor reportaje din 1930, aniversarea zilei de 1 Mai în România interbelică are prea puţin de-a face cu "lupta comunistă". În oraşele mai mici, cum vremea a permis, oamenii au ieşit la iarbă verde, la ţară. În oraşele mai mari, unde muncitorii s-au adunat în acelaşi scop, întâlnirile au luat o turnură politică din cauză că 1 Mai era tra­di­ţional şi Ziua Muncii.

Liderii social-democraţi (şi nu comunişti) s-au folosit de acest prilej pentru a ţine discursuri. În 1939, totuşi, cum regele Carol al II-lea îşi întărea influenţa în România (pentru a controla nu atât pe comunişti, cât aripa dreaptă a mişcării Garda de fier), activităţile tradiţionale ale principalelor partide politice stagnau, iar majoritatea susţinătorilor micului Partid Comunist fie erau în închisori, fie în Uniunea Sovietică. Mai mult, un decret promulgat în februarie 1938 impusese o stare de urgenţă în toată ţara. Mai multe asociaţii politice, dintre care majoritatea conţineau cuvintele "marxist" sau "comunist" în de­numirile lor, au fost suspendate, la fel ca şi societatea numită Prietenii URSS.

Autorităţile totuşi erau departe de a fi ostile faţă de intelectualii de stânga sau de organizaţiile de muncitori, atâta vreme cât aceştia nu îşi primeau ordinele de la Moscova, aşa cum se ştia că face PCR. Această atitudine a devenit şi mai evidentă o dată cu în­fi­inţarea, în februarie 1939, sub auspi­ci­ile regelui, a unei asociaţii "apo­li­tice" numite Frontul Renaşterii Na­ţi­o­nale. Succesul său a fost imediat, pentru că politicieni şi personalităţi din  toate zonele ţării s-au grăbit să intre în rândurile ei. Susţinătorii includeau oameni din stânga mode­rată, partidul Social-Democrat şi miş­că­rile muncitoreşti.

Deschiderea regelui către stânga moderată a luat o turnură mult mai vizibilă în 1939, o dată cu numirea lui Mihail Ralea, un profesor universitar care făcea parte din aripa stângă a Partidului Naţional Ţărănesc, în postul de ministru al Muncii. Ralea era prieten cu Armand Călinescu, prim-mi­nis­trul României în 1939, a cărui carieră politică începuse tot în rândurile Partidului Naţional Ţărănesc.

Pentru a avea un control mai mare asupra stân­gii, Carol al II-lea a înlocuit tra­di­ţi­­onalele sindicate cu aşa-numitele bres­­le vizate de Legea Breslelor din octombrie 1938 şi al cărei scop expli­cit era "să pună capăt luptelor sterile între diferitele asociaţii muncito-reşti" - o referinţă indirectă la rivalita­tea înrădăcinată dintre social-de­mo­craţi şi comunişti - şi "să-i îndepărteze de influenţa ideologiilor străine pentru a-i integra în viaţa noastră naţională". Este aşadar surprinzător că istoricii lui Ceauşescu pretind că, "în ciuda mă­su­ri­lor represive ale dictaturii regale, breslele au furnizat un nou cadru pentru a susţine coope­rarea între comunişti şi socialişti".
CEREMONIE SAU DEMONSTRAŢIE?
Descriind evenimentele de la 1 Mai 1939, istoricii lui Ceauşescu dau de înţeles că ceremoniile au fost organizate de Ministerul Muncii, cu aprobarea primului-ministru Armand Călinescu. Ei omit totuşi să men­ţi­o­neze că aniversarea diverselor "zile" devenise o caracteristică a stilului de viaţă în timpul regimului carlist.

Guvernul a celebrat 1 Mai 1939 ca Zi a Muncii, cu participarea nou-createlor bresle. Deşi pare posibil ca unii comunişti să fi folosit tradiţionalul 1 Mai proletar pentru a se aduna discret, sigur nu pare plauzibil ca auto­ri­tăţile să fi permis propagandiştilor comunişti să circule liberi. Or, dacă ar fi să dăm crezare Scînteii şi restului presei din România, PCR ar fi reuşit totuşi să organizeze demonstraţii la fel de impresionante precum cele organizate după ce a ajuns la putere, cu lungi marşuri prin Bucureşti şi cu trecători care îi aclamau pe demonstranţii care cărau pancarte marxiste şi scandau sloganuri precum "Să tră­ias­că prietenia româno-sovietică".


CALEA TRANSFORMĂRII

Atribuirea unui rol central pre­şe­dintelui şi soţiei sale în organizarea evenimentelor de la 1 Mai 1939 este de dată destul de recentă. Înainte de 1971 nu existau referiri în istoria oficială la vreo implicare a PCR în demonstraţii, deci nici la cei doi Ceauşeşti. În ceea ce pare o încercare a PCR de a-şi atribui meritele altor mişcări şi ale altor personalităţi, în 1971, pentru prima dată au fost menţionate evenimentele într-un volum intitulat "Istoria Ro­mâ­ni­ei în date". În acest volum se poate găsi următoarea notă sub titlul "1 Mai 1939": "Muncitorii care s-au întâlnit la Casa Tomis din Bu­cu­reşti au participat la o mare demonstraţie pe străzile capitalei scandând: «Jos fascismul», «Jos agresorul hi­tle­rist» şi «Vrem o Românie Liberă şi Independentă»".

Aparent, aceasta era o referinţă la o adunare organizată de forţele de stânga în Bucureşti şi care ar fi fost diferită de adunarea oficială mult mai mare, care avut loc la Teatrul Aro din Capitală, în prezenţa primului-mi­nistru.

Integrarea treptată a lui Ceauşescu în acest tablou a început, se pare, în 1973, când o biografie tipărită în Germania de Vest a pus în legătură adu­na­rea de la Tomis, de la 1 Mai 1939, cu PCR şi i-a atribuit lui Ceauşescu organizarea sa. Pentru o vreme, aceasta a fost versiunea oficială; nici o referinţă nu a fost făcută la demonstraţia mai mare organizată cu aprobarea autorităţilor în 1939. În 1985, un nou aspect a fost adăugat; iar Ceauşescu a început să fie văzut nu numai ca un agent important în organizarea micii demonstraţii, dar şi ca persoana care a transformat adunarea oficială într-un protest faţă de regimului regelui. Aceasta este povestea detaliată într-o carte de referinţă despre 1939 în România. Notele care se presupune că dau substanţă versiunii revăzute a evenimentelor trimit, însă, la biografii recente ale lui Ceauşescu şi nu oferă vreo altă dovadă.
Mihai Sturdza
Radio Europa Liberă (München) - Raport al secţiei de cercetare, condusă de dr M. Shafir. Document din "Arhiva 1989", Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Traducere din limba engleză de Eliza Dumitrescu
Citeşte mai multe despre:   romania,   ceausescu,   comunisti,   aici radio europa liberă

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de