24 Ianuarie 1859, Ziua Unirii

24 ianuarie 1859, zi de început în istoria României moderne. Mulţi­mile care aclamau, la Bucureşti, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domnitor şi în Muntenia sărbăto­reau înfăptuirea unei vechi năzuin­ţe. Cu aproape un deceniu în urmă, Bălcescu dădea glas, inspirat, acestei năzuinţe a poporului: "Vrem să fim o naţie, una puternică şi liberă prin dreptul şi prin datoria noastră, pentru binele nostru şi al celorlalte naţii, căci voim fericirea noastră".

Dacă visul unităţii naţionale nu era pe deplin înfăptuit, dacă până la întreaga unire ţara mai avea de luptat, începutul exista. Românii aveau să dovedească apoi, în tratativele cu marile puteri, dar şi pe câmpurile de luptă că înlăturarea graniţei nefireşti dintre Moldova şi Muntenia nu era decât primul pas în atingerea ţelurilor naţiunii – Independenţa şi Marea Unire –  dobândite cu preţul a mari sacrificii, câştigate şi nicidecum primite din afară. "Primul şi hotărâtorul pas spre unificarea statală – subli­nia secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu – l-a constituit Unirea Moldovei cu Ţara Românească în ianuarie 1859. Victorie remarcabilă a ma­selor de ţărani, meşteşugari, lucră­tori şi târgoveţi, a cărturarilor progresişti şi patrioţi, Unirea Principatelor a reprezentat actul ce a pus bazele statului naţional român modern."

Conştiinţa milenară a identităţii de neam a românilor, ce se manifesta cu tot mai multă putere, a fost principalul sprijin al unioniştilor care, atât în perioada premer­gătoare acestei zile, cât şi mai târ­ziu, când marile puteri au luat act de ceea ce se împlinea la 24 ianua­rie, ştiau că sunt purtătorii de cuvânt ai voinţei milioanelor de ro­mâni. "Inima poporului, spunea Mihail Kogălniceanu, nu se înşală niciodată. Să ascultăm, fraţilor, inima poporului nostru; să ascul­tăm glasul şi interesul naţiei, care ne strigă neîncetat: Unire şi Unire. Să gândim că astăzi este ziua cea mai mare din veacul nostru, că as­tăzi nu numai că scriem, dar facem istoria ţării noastre." Acelaşi Kogăl­niceanu, nu mulţi ani după aceea, avea să rostească în Parlament discursul proclamării Independenţei.

Unirea n-a întârziat să-şi vădeas­că roadele: se succed reformele, apar noi instituţii şi aşezăminte, se dinamizează economia şi se matu­rizează rapid cultura. Toate acestea nu fără greutăţi şi piedici venite unele dinlăuntru, altele din afară.

Se ridicau oameni noi, iar dintre aceştia, creatori care ne-au pro­pulsat ştiinţa şi arta în universitate. După numai câteva decenii de la în­fiinţare, în şcolile superi­oare româ­neşti se făcea carte la fel de bine ca în centrele cu tradiţie din Europa, iar noile instituţii ro­mâ­neşti func­ţionau bine şi fără ajutor din afară.
Munca de pionierat se împleteşte cu înfăptuiri răsunătoare. Discuţiile de principiu în marile probleme ale culturii naţionale au loc în vreme ce creatorii oferă nu numai căi de urmat în viitor, dar dau la iveală opere fără cusur. Literatura îi dă pe Eminescu şi Caragiale, pe Slavici şi, nu în ultimul rând, pe Maiorescu, pictura pe Grigorescu, filosofia pe Vasile Conta. Primul pod românesc peste Dunăre, purtând semnătura lui Anghel Saligny, este, totodată, una dintre cele mai impunătoare construcţii de acest gen din Europa acelor ani.
România literară nr. 3/1989