A edifica, edificându-te

Am avut dintotdeauna convingerea că "aşteptarea" artistului este (trebuie să fie), generic vorbind, una a acumulărilor, a lucrului cu tine însuţi, a ceea ce am numi astăzi "automodelare". Nu înseamnă aceasta esenţa efortului nostru de a edifica, edificându-ne?

Oameni... i-am întâlnit, i-am cunoscut, i-am înţeles (cât am fost în stare!). Lângă retorte, dar şi oameni cu pickhammerul, oameni cu pensula, cu condeiul, oameni la strung şi la planşetă, chiar şi un om care a călătorit în cosmos... Nu mai amintesc plugul, tractorul, buldozerul, nu mai amintesc rafinamentul de orfevru al celor care "construiesc" pământuri fertile, nu mai amintesc imaginaţia, risipită generos, dezinvolt, în lumea microelectro­nicii... În fond, toate, ipostazieri ale talentului, o sumă de fapte, cu alte cuvinte, din a căror extrapolare se vor fi ivit şi documentarele semnate de mine, dar şi paginile condeierului ce sunt. Nu este nici simplu, nici nu se cade să "blochez" aici prea mult spaţiu tipografic, dar aş vrea să ştii, Cititorule, că toate aceste experienţe de viaţă, mai mult sau mai puţin superficiale, mi-au marcat gândirea, dar şi vocaţia, mi-au marcat comportamentul, dar şi felul de a rosti... O metaforă (literară, cinematografică) se poate naşte spontan (incriminez aici acel raport cu "jocul", "joc" ce trebuie mai mult "provocat" decât "căutat"). Dar "spontaneitatea" aceasta se obţine prin acumulări, nu puţine, prin decantări şi ele nu lăsate la voia întâmplării. Este, de ce nu, o altă dimensiune a lui  "a munci cu tine însuţi".

Un om de film, un condeier nu se nasc, nu apar printr-un simplu act volitiv, printr-o hotărâre, să zicem. Este şi aceasta (uneori) posibilă. Despre rezultate şi concluzii nu se cade să comentez. Tocmai pentru că respect pe cei care - indiferent de timp şi spaţiu - deprind atâtea forme flexionare pentru "a munci"... A te modela, tocmai pentru ca discursul tău să fie, măcar în parte, modelator. A te modela, a-ţi îmbogăţi cugetul prin muncă, prin instrucţie... Unul dintre eroii de dincolo de "coperta" filmelor mele îmi povestea cum, pregătindu-şi teza de doctorat, a parcurs cu piciorul, în multe anotimpuri, o uriaşă arie colinară din zona Carpaţilor de curbură... Că era aşa, m-am convins şi după cum recunoştea fiecare vale, fiecare viroagă. După cum îl recunoşteau şi respectau oamenii din acele părţi... El, personajul "indirect" al filmului, dar personajul "direct" al unei proze încă inedită, era, este unul dintre copiii unei familii numeroase din Bărăganul antebelic. A studiat în ţară, dar şi dincolo de hotarele ei, s-a confruntat şi cu specialişti din alte ţări europene. Şi chiar de mai departe... În acel "ceas de taină", cum ar zice un erou sadovenian, ceas al confesiunii noastre, el, copilul de ţăran, retrăia următoarea scenă. Îl prinsese o ploaie rece, o ploaie din cele ce vin neaşteptat, la-nceputul primăverii. A înfruntat-o până când, nu prea repede, a găsit, în pustietatea colinelor, un adăpost. O casă, nu prea mare, o singură casă. În bucătărie, un bătrân. Putea să-i fie bunic. Fierbea ceva pe plită. Lângă fereastră, adunând lumina rece a ploii de-afară, bătrânul citea. A urmat ceea ce e firesc, zicea el, într-o casă de creştin... Adică, o cană cu lapte şi, mai ales, vorbele hrănind mintea, hrănind sufletul, lângă focul mărunt... Bătrânul învăţase carte, mai mult singur, cu multă, multă vreme în urmă. Eroul meu trăia uimirea de-atunci. (Asta e, nu întotdeauna memoria cunoaşte dezastre!) Cartea asupra căreia stăruia bătrânul, carte pe care n-a omis-o, la un moment dat, dintre argumentele dialogului ce-a urmat, nu era altceva decât subtila "Adela" de Ibrăileanu...

Unde, cât şi cum realitatea se-ntretaie cu ficţiunea? Care este adevăratul lor raport, adevărata pondere în modelarea unui om de film? Întrebări, întrebări de "primă rostire". Ele se disociază, ele se nuanţează în fiecare dintre trăirile tale, atât în "timp de lucru", atât în "timp de acumulare". În fond, "democratizarea frumosului" nu rămâne o "sintagmă" livrescă. Ea este o năzuinţă culturală distinctă, dintotdeauna şi a noastră, a celor care stăruim a-l descoperi, a-l descifra, a-l repropune ca gest cotidian pentru fiecare fiinţă umană din România acestor ani... Cum şi cât izbutim în această "întreprindere", depinde şi de tenacitatea fiecăruia dintre noi, de însuşi "tezaurul" cu care am fost înzestraţi, pe care noi înşine ni-l îmbogăţim... Frumosul este nu numai o categorie estetică. El trebuie să facă parte şi din conduita morală a fiecăruia dintre noi.
Nicolae Cabel - Cinema, nr. 6/1989