Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Între diversele statistici şi clasamente care se alcătuiesc în ţările bogate pe cele mai felurite teme, a intrat în tradiţie să se întocmească periodic şi un top al celor mai bogaţi dintre cetăţenii lor bogaţi. Iar, după statistici şi clasamente, vin reflecţiile şi comentariile de tot felul.
Cu câtva timp în urmă, s-a făcut şi o situaţie la zi a celor mai bogaţi din Franţa. Parcurgând şirurile de nume şi cifre, cineva remarca, bunăoară, că lista păcătuieşte, între altele, prin aproximaţie. Valoarea marilor averi nu e prea bine cunoscută - se pare - nici măcar de cei care le posedă, căci, pentru a alcătui o situaţie la centimă, trebuie să se ţină seama de tot felul de complicaţii - participarea la "societăţi paravan", "interese încrucişate", investiţii în străinătate şi câte şi mai câte alte forme de sustragere de la rigorile impozabilităţii pe venit. Hotărât lucru, una dintre marile probleme ale bogaţilor e şi aceea de a şti exact ce şi cât au (nu numai de a disimula cât mai mult şi mai bine din ce şi cât au).
Săracii, în schimb, sunt net avantajaţi în această privinţă. Într-o casă de "noi săraci", sau de şomeri, sau de imigranţi, nu se face oare bugetul familial mereu şi mereu, pentru a se putea vedea cum poate fi asigurat traiul din casă de azi pe mâine? Lista celor mai săraci cetăţeni ai ţării e, oricum, mult mai uşor de alcătuit. Oare-i vine greu cerşetorului dintr-o staţie de metrou sau celui fără adăpost, care doarme sub podurile Senei, să-şi numere pumnul de monede strânse în pălărie sau primite de la câte o instituţie filantropică, bani ce reprezintă, adesea, singura sa valoare... mobiliară sau imobiliară?
Bogaţii sunt invidiaţi, şi nu-i deloc de mirare. Şi sunt invidiaţi din multe motive. De pildă, pentru faptul că au putinţa de a transmite, din generaţie în generaţie, un capital sustras, cu multă bătaie de cap, unei "triple eroziuni", cum o califică "Figaro Magazine": presiunea fiscală, inflaţia şi afacerile proaste. "Şi să nu mi se spună că descendenţii au mai puţin merit decât înaintaşii lor, căci întotdeauna e mai dificil să păstrezi o avere decât să o faci" - notează, ironic, autorul articolului din săptămânalul menţionat.
Foiletonistul Philippe Bouvard cade, la rândul lui, în admiraţie (ipocrită, desigur) în faţa bogaţilor la superlativ, cărora le alcătuieşte un sugestiv portret colectiv:
"Cât de frumoşi, de şic, de curaţi! Şi cu câtă siguranţă surâzătoare străpung ei obiectivul aparatului de fotografiat cu o privire atentă, hotărâtă şi strălucitoare! Fie că optează pentru cămaşă, pentru pulover făcut de mână sau pentru costum sobru, ei apar siguri de ei înşişi şi dominatori, entuziaşti şi cumpăniţi, lansând mai degrabă decât urmând mode... Fotografii îi surprind (sic!) în timp ce studiază dosare în avioanele lor personale. Se ghiceşte că, deşi au tenul fraged al celor în drept să semneze note de plată în marile restaurante, nu abuzează de bucate alese... Nu cunosc nimic mai reconfortant, în cenuşiul şi plictiseala din jur, decât o fotografie pe plajă a unui patron de întreprindere aflat la apogeul carierei sale.
Acest om sfidează lenea, moartea, boala, lupta de clasă, impozitul pe beneficii, revendicările sindicale şi condiţiile îmbunătăţite de muncă... Cravata e sobră, mapa facultativă, biroul debarasat de hârţogăria inutilă. Patronul surâde cu toată dantura, uneori falsă, partenerilor mai mici de afaceri şi presei. Dacă nu fabrică garnituri de metrou sau Airbus-uri, ţine în mână, cu un gest degajat, produsul său, atunci când se fotografiază.
Când boss-ul are spirit de echipă şi când periodicul specializat are destul spaţiu pentru o fotografie mare, îi descoperim în ea pe directorul general şi pe directorii generali adjuncţi, ajutoarele sale fără drept de succesiune, dar a căror satisfacţie nu e mai mică, ţinând seama de faptul că au fost admişi să-l înconjoare pe nr. 1".
Un singur reproş are de făcut autorul acestui portret patronului atât de bine reprezentat foto în ochii publicului: faptul că e constant surâzător. "Capetele gânditoare şi active ale unei ţări cu un important deficit al balanţei comerciale ar trebui să se străduiască să afişeze acea cută de nelinişte, care îi distinge pe pesimiştii lucizi de optimiştii inconştienţi".
Surâsul perpetuu e însă, în cazul celor mai bogaţi dintre bogaţi, apanajul nedisimulat al profitului.
Corneliu Vlad - Lumea, nr. 20/1989
