Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu mi-e greu să spun de ce aş alege o fotografie cu echipa. Poate în nici un alt sport evoluţiile individuale nu sunt atât de legate de atmosfera şi de starea de spirit a întregii echipe. Fiecare dintre noi a început gimnastica într-o clasă de elevi şi de pe băncile unei şcoli.
Poate de aceea, concursurile, oricât de dificile şi pretenţioase ar fi, nu schimbă cu nimic purtarea ce trebuie s-o avem. Chiar aş spune că, în şcoală, degeaba ai 10 la tezele de matematică şi română dacă ai nota scăzută la purtare. În gimnastică, această notă face parte din concurs, orice probă începând şi sfârşind, de fapt, cu salutul către arbitri şi public. Adică ceea ce în alte sporturi poate fi un gest formal, adesea uitat, la noi este inclus în competiţia propriu-zisă: ne întrecem şi în modul în care ştim să fim politicoşi faţă de cei care ne apreciază evoluţia - cu note sau cu aplauze.
E-adevărat că gimnastica de performanţă aparţine vârstei copilăriei, că marile campioane din acest sport sunt, cum se spune, nişte fetiţe, care trebuie să se comporte şi-n sala de sport pe măsura vârstei şi condiţiei de şcolăriţe. Este lucrul pe care tovarăşii profesori de la lotul naţional ni l-au spus de la început şi pe care nu mai e nevoie să-l repete, întrucât politeţea a rămas în firea noastră, aşa cum salutul închide şi deschide orice evoluţie la aparate. Cred că este vorba aproape despre un reflex.
Pentru că s-a mai întâmplat şi să ratăm câte un exerciţiu la paralele ori bârnă, câte-o căzătură, dar de fiecare dată aţi putut vedea cum din căzătură ne ridicăm direct cu gestul firesc de salut. Nu mă pricep la cuvinte frumoase, dar cred că salutul publicului, politeţea, nota la purtare se manifestă mai ales în astfel de situaţii de eşec. În fond, nimeni nu este vinovat de ratările noastre - nici arbitrii, nici publicul. Şi aşa cum în asemenea situaţii simţim oftatul de regret şi încurajările spectatorilor, tot la fel răspunsul nostru trebuie să fie, în orice împrejurare, unul de politeţe totală şi de purtare frumoasă.
Poate că gimnastica este un sport mai aparte, al graţiei şi frumuseţii, cum se spune. Dar regulile din gimnastică sunt, cred, valabile pentru orice sport - în ceea ce priveşte nota la purtare, conduita faţă de public şi arbitri. Oricât de spectaculos ar fi un salt pe bârnă ori o săritură la paralele, ultima imagine care dăinuie în memoria şi a noastră, şi a publicului este aceea când ne privim în ochi, pentru a ne saluta şi eventual a ne oferi reciproc flori. De aceea, una din fotografiile care-mi plac cel mai mult este una cu echipa, după ce ni s-au oferit flori şi când, eliberate de tensiunea concursului, am avut răgazul de a îndrepta spre sală un zâmbet şi-un gest de salut.
Daniela Silivaş
Nota redacţiei
Între veştile frumoase transmise de agenţiile internaţionale de presă în ultimele zile se află şi cele referitoare la noile succese ale gimnasticii feminine româneşti şi-ndeosebi ale excelentei sportive care este Daniela Silivaş. Astfel, tripla campioană olimpică de la Seul "a cucerit recent şi Parisul" (comenta un ziar francez) cu prilejul recentelor campionate internaţionale ale Franţei - de fapt, o etapă din circuitul "Cupei mondiale". Aproape simultan cu întrecerile din capitala Franţei, publicaţia de referinţă a gimnasticii mondiale World Gimnastics, actualizând topurile gimnasticii feminine, o plasa pe locul întâi în lume tot pe Daniela Silivaş.
În rezonanţă cu telexurile planetei, revista noastră a dobândit, iată, privilegiul însemnărilor de mai sus ale supercampioanei române de gimnastică.
Flacăra, nr. 16/1989
