Din dragoste pentru oameni

Dimineaţa venea mai devreme la policlinică, ordona cabinetul, verifica apa­ra­tele, dar mai ales barele de care bolnavii aflaţi aici la recuperare aveau să se sprijine, închizătorile spalierelor, totul. Luni de zile, Ana a urmărit în cabinetul de kinetote­rapie evoluţia recuperării tuturor bolna­vilor, bucurându-se de fiecare progres înregistrat, încurajându-i poate chiar mai mult decât era cazul, spre a le da încredere şi speranţa de care omul în suferinţă are atâta nevoie!

Dintre toţi bolnavii aflaţi la tratament a impresionat-o mai mult un om tăcut care îşi frământa în sine marele necaz, acela de a nu mai putea să meargă. Cu în­crân­ce­nare, cu eforturi care depăşeau sarcinile sale obişnuite, s-a luptat ea, Ana Ivan, ca să-l vadă într-o zi râzând cu ochii lui frumoşi, dar mai ales alergând aşa cum îl ştia înainte de accident.

Ana ştie că accidentul lui Feize T. se produsese salvându-l pe prietenul lui, pe care, la căzătura din copac, el l-a prins pur şi simplu în braţe. Erau mulţi tineri la o petrecere în pădure, şi când l-a văzut cum cade - crean­ga cedase -, l-a apărat întrepunându-se între el şi bolovănişul de cremene. Tra­u­matismul i-a tasat discurile intervertebrale ale coloanei, pe zona lombară, şi în timp ce prietenul s-a ales cu câteva zgârieturi, el a rămas acolo jos, fără să se mai poată ridica ori face măcar un singur pas! La Eforie Nord, la Policlinica de recuperare motorie, a fost adus de "Salvare". Comisia de medici a hotărât că numai completarea tratamentului obişnuit cu multă, foarte multă kinetoterapie mai poate face ca Feize T. să fie recuperat. Pe acest om, asistenta Ana Ivan l-a învăţat din nou să meargă, aşa cum orice mamă îşi ia într-o zi pruncul de mână şi îl îndeamnă cu nesfârşită dragoste: hai, acum mergem...

O schiţare de a păşi, o dată şi încă o dată, un pas, încă unul, totul şi totul reluat iar şi iar de la început, cu răb­da­re, cu încredere că se poate, se poate, an­chi­loza trebuie să cedeze şi mersul bărbatului să fie din nou elastic, maiestuos.

Totul, până într-o zi, când minunea s-a produs. Ea venise să îl întâmpine, ca de obicei, la cabinetul medical, dar el sosise mai înainte.
- Ană, mă tem să mai cobor din cărucior. Ştii, de ieri, simt aici - omul îşi prinse şalele în palme - o furnicătură. Aşa era. Circuitele nervoase fuseseră readuse la activitatea normală şi Feize T. putea merge de acum fără atele, fără cărucior.
Prin munca şi răbdarea ei, a asistentei, prin munca şi perseverenţa omului bolnav, tasarea discurilor intervertebrale fusese învinsă. Ea l-a luat uşor de mână, l-a ajutat să se ridice din căruciorul pe care l-a împins apoi la o parte şi sprijinindu-l, cu inima strânsă de emoţie, l-a îndemnat cu duioşie: hai, acum mergem...

În ziua aceea l-am aflat pe el, bărbatul care a învăţat din nou să meargă, în vizită la soţii Ana şi Ion Ivan, la Policlinica de recuperare din Eforie Nord.
- Cum este posibil ca soţia dv. să aibă aşa de mari succese în recuperările motorii, să anuleze cu tratamentele kinetice artroze, tasări, să redea elasticitatea articulaţiilor la atâţia şi atâţia bolnavi veniţi la tratament?
El a înconjurat-o cu privirea lui de dragoste şi mi-a răspuns simplu: Pentru că Ana mea dragă ştie să îmbine în tratamente ştiinţa medicală cu devotamentul şi grija pentru omul bolnav.
Smaranda Sburlan - Femeia nr. 11/1989