x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Gustul pâinii de Topleţ

0
20 Ian 2009 - 00:00

Comuna Topleţ se află între Băile Herculane şi Orşova, pe drumul ce se ţine strâns de coasta apei, când de o parte şi când de alta a Cernei. Pământul fertil de pe lunca râului, ca şi livezile ori fâneţele şi păşunile întinse pe dealurile din preajmă arată un adevăr care a fost şi rămâne valabil: cine s-a născut la Topleţ nu s-a născut într-o lume săracă. Prin aceasta nu vrem să spunem decât că viaţa îşi are aici îndestulările ei îndeajuns de bine preţuite de nişte oameni care, altfel, n-au râvnit şi nici nu puteau să fie cine ştie cât de bogaţi.



O întâmplare fericită a fost şi aceea că la marginea co­munei s-a ridicat, de câteva zeci de ani, o întreprindere în toată legea. Nu vreo înjghebare industrială oarecare, nu vreun atelier ceva mai răsărit, ci o întreprin­dere republicană de mărime mijlocie, cu spaţii de producţie şi utilaje moderne. Întreprinderea mecanică a produs într-o vreme, ni se spune, şi valţuri de moară. Iar în această împrejurare, parcă nu-i chiar un fapt lipsit de interes că tocmai aici, la Topleţ, oamenii nu s-au grăbit să renunţe la vechile şi credincioasele lor mori de apă.

Pe-o uliţă pietruită cu bolovani de râu urcăm până în dreptul ultimelor case de la marginea sa­tului. Dincolo de ele începe pă­durea care se resfiră până aici pe-un pinten de munte. De sus, din coasta unei stânci pierdute în adâncul pădurii, izbucneşte în lumină Bigărul, pârâu a cărui apă înspumată sare peste pra­gurile de piatră şi pe făgaşul în­gust se avântă iute ca o săgeată înspre vadul apropiat al Cernei. Pârâul curge în trepte şi pe fiecare treaptă se află o moară. De aceea morile se întind pe firul pârâului una după alta, ca mărgelele pe aţă. Pe roata fiecăreia cade apa ce se aruncă în gol de pe pragul de sus. Dar nu sunt deloc mari aceste mori de apă. Înălţimea ori­că­reia dintre ele, ca şi lăţimea pe­reţilor ei, măsoară doar câţiva metri. Hotărât lucru, aceia care le-au ridicat au fost oameni cu judecată şi n-au pornit să facă mori de apă înainte de a vedea bine, mai întâi, despre ce apă e vorba. În cazul de faţă, debitul nu-i prea bogat, aşadar pârâul nu are pu­tere să învârtă roţile vreunei mori la care să macini mult şi repede. Însă toate morile acestea mici reuşesc să facă împreună cât o moară de dimensiuni impu­nătoare. În privinţa asta nu are de ce să încapă nici o îndoială. Între pereţii înnegriţi de vreme ai acestor mori despre care ai putea spun e că sunt mărunte ca nişte jucării, se macină şi astăzi, ca de foarte multă vreme încoace, grâul pentru pâinea tuturor ţăranilor din Topleţ.

Dacă apare vreo defecţiune, mai sunt oameni în sat care să ştie să vadă unde-i buba şi ce rămâne de făcut. Deşi nu se întâmplă prea des, totuşi cea mai frecventă de­fecţiune e aceea care se cheamă "săritul fusului din călcâi". Apoi, tot măcinând, e de la sine înţeles că trebuie să te aştepţi ca de la o vreme să se tocească pietrele. În acest caz se cere un meşteşug care trebuie ştiut foarte bine, nu ghi­cit, pietrele trebuie recondiţionate, ca să zicem aşa, cu nişte ciocane cu colţuri şi nu are de ce să-şi facă nimeni griji: la Topleţ există oameni care să se priceapă să facă şi o asemenea muncă! De ea depinde, la urma urmei, gustul pâinii tuturor.

Cum spuneam, la morile acestea nu se poate măcina mult şi repede. Însă ele merg aproape tot timpul, zi şi noapte. Ar fi de adăugat şi că prin partea locului nu există obiceiul de a-şi pierde cineva vremea ca să-şi păzească sacul. Că macină pe vreme de zi sau de noapte, rânduiala e ace­eaşi: omul se duce la moară, varsă sacul în coş, porneşte moara şi pleacă să-şi vadă de treburi. Nu are de ce să tot fumeze pe-alături şi să arunce chiştoacele în pârâu. Se întoarce la moară doar atunci când măcinişul, după un calcul destul de bine ştiut de toţi, se apropie de sfârşit. Numai o singură dată s-a întâmplat ca morile să se oprească toate în aceeaşi zi, dar asta e poveste veche de mai bine de 30 de ani. Pentru morile lor, ţăranii din Topleţ fuseseră puşi să plătească nişte dări care au făcut să îngheţe deodată apa pârâului, de sus până jos. Pe urmă s-au mai dezgheţat şi apa, şi mintea unor oameni, iar cei din Topleţ au prins curaj ca de vreo 20 de ani încoace să-şi macine iarăşi grâul la morile lor. Între timp, una dintre ele a fost luată şi dusă la Muzeul Tehnicii Ţărăneşti de la Dumbrava, lângă Sibiu. Cum spune Ana Suharu, ţărancă de 58 de ani, născută şi crescută aici: "Asta a fost o cinste pentru tot sa­tul nostru. Odată am văzut moara aceea şi la televizor". Însă acestei bucurii nu are de ce să-i stea rău lăngă o alta: că morile celelalte se află la locul lor, chiar acolo unde au fost făcute ca să rămână.
D. Constantinescu - Flacăra, nr. 3/1989
Citeşte mai multe despre:   morile,   articolul zilei,   topleţ,   tople

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de