Pielea de porc (II)

Acceptarea imposibilului e uneori din plin răsplătită. Resemnata mireasă a porcului se convinge singură de acest lucru, - şi ce răsplată!... Noaptea, mirele ei cu rât şi codiţă îşi lepăda pielea şi se prefăcea în Făt-Frumos! Şi cât combătuse, sărmanul, handicapat, ca porc...

S-a spus despre pielea respingătoare a acestui animal că ea re­pre­zin­tă, în basm, condiţia pământească, forţa, vitalitatea firii. Se poate. Aşa o fi. După cum alţi eroi din poveşti au alte caracteristici mi­nunate în care le stă puterea. Femeile însă fac deseori, în aceste cazuri, gafe (gafe?) monumentale. De pildă, Dalila, care îi taie în joacă lui Samson, pă­rul. Războinici cumpliţi, - domoliţi, îmblânziţi, ortrăviţi de far­me­cul unei muieruşti şi care zac în iarbă moleştiţi, îmbolnăviţi, ame­ţiţi de dulci şoapte de amor şi de mângâieri... Prost sfătuit, - deşi s-ar putea spune şi invers, - fata împăratului aruncă pe furiş în foc detestabila armură a soţului ei, dorindu-şi-l uman, doar uman, în culmea frumuseţii sale bărbăteşti. Şi toate se surpă într-un sufocant miros de şorici bine pârlit. Palate, bogăţii, fericirea. Şi ea priveşte în jur, mirată. Totul să depindă de o piele de porc? De grosolănie, de bestialitate?... Piele, care, de fapt, era un blestem. Băboiul, vrăjitoarea, preschimbată în scroafa cu cei doişpe godaci, îl ascunsese printre aceştia, prefăcut în purcel, pe tânărul împărat, cu gândul să-i ia împărăţia. Făt-Frumos îşi ceartă soaţa pentru imprudenţa ei şi o încinge peste mijloc cu cercul de fier ce nu va plesni decât când îl va atinge el cu mâna dreaptă. Numai aşa se va elibera pruncul zămislit, iar cercul înseamnă zici o condamnarea pe termen lung, o carceră, o suspendare a vieţii, până ce mediul moral va redeveni propice. Şi pleacă Făt-Frumos, se retrage asemeni Luceafărului în lumea sa pură şi inaccesibilă. O singură recomandare concretă, aruncată în grabă: dacă va avea totuşi nevoie de el, să-l caute la mănăstirea de Tămâie. Văzându-se "aşa de nenoro­cită şi horopsită", fata nu ştia ce drum să apuce. De părinţi îi era teamă. De "şugubeaţă defăimare a oamenilor", nu mai vorbim. Disperarea te învaţă să lupţi. Dragostea, şi ea, din deznădejde creşte. De mănăstirea aceasta de Tămâie însă nimeni n-are habar. Nici sfânta Miercuri, nici sfânta Vineri, nici sfânta Duminică, aceste bune, energice "Dame ortodoxe" ori căpitănese din Armata Salvării. Doamne de iniţiativă, active, deşi în vârstă, gata oricând să sară, să ajute. La sfânta Duminică, totuşi, apare un strop de lumină, sub înfăţişarea ciocârlanului şchiop ce tocmai trecea în zborul său penibil. Noroc cu el! El ştia, el cunoştea adresa, că pe-acolo "îl purtase dorul şi-şi frânsese piciorul".

Şi ciocârlanul pe sus şi fata pe jos, încet-încet ajung unde trebuie. Înzestraţi cu cele trei daruri făcute de surorile Miercuri, Vineri, Duminică: furca de aur ce torcea singură, vârtelniţa şi cloşca de aur cu pui. " - Iaca, mănăstirea de Tămâie!" - o anunţă ciocârlanul, un no­tar cu vorbire rurală. "Acolo se află Făt-Frumos, pe care-l cauţi tu de atât amar de vreme. Nu cumva ţi-i cunoscut ceva pe aici?..."

Cum să nu. Podul cel minunat! Bogăţiile! Palatul babei şi moşului unde trăise fericită cu Făt-Frumos! Să nu se bucure prea repede, îi pune în vedere însoţitorul, n-a scăpat de pericole. Apoi o duce la o fântână şi îi zice să aştepte acolo, dându-i şi instrucţiunile necesare, ce să facă ea cu furca, vârtelniţa şi cloşca de aur... (...) Până ce un slujitor credincios observă şi-l previne pe Făt-Frumos, iar când apare a treia oară hoanghina cu laptele ei otrăvit, el îşi zise-n gând în dulcele, clasicul stil al lui Nichita Stănescu: "Acest lapte nu se mai bea". Şi se făcu iarăşi că doarme... Atâta doar că noaptea aceasta, a treia. Fata o "cumpărase" în schimbul Cloştei de aur cu puii ei scânteietori, ea, care purta în pântecul straşnic încins cu cercul de fier progenitura lui Făt-Frumos. (...)  Şi cercul cedează şi pruncul se naşte şi înţelesul odată cu el. Iată cum o iubire dreaptă, cinstită, credincioasă învinge (chiar şi în realitate) o infernală piele de porc.

Constantin Ţoiu
România literară, nr. 28/1989