Simţul perseverenţei

Ca mai toate unităţile social-economice, ca mai toate edificiile cu care azi ne mândrim, şi Întreprinderea de Ferite Urziceni, ajunsă acum în elita industriei româneşti, a apărut în anii fertili ai inaugurării de la Congresul al IX-lea al PCR, în­temeierea ei fiind legată, ca a tutu­-ror celorlalte, de numele secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu.

"Pe hârtie" fabrica există din 1968. Primele linii de fabricaţie au intrat în producţie în 1970. Se obţineau în această perioadă "nostalgică" trei produse. Importante toate, pentru că se reducea efortul valutar al ţării. Acum, adică până la sfârşitul anului 1988, s-a ajuns la 2.500 de produse. Şi saltul, cu ade­vărat exponenţial, nu se opreşte, pentru că la sfârşitul acestui an se vor obţine între 55.000 şi 60.000 de produse. Nu, nu e o eroare de tipar, şi eu l-am întrebat de două ori pe inginerul Aurel Ghiu, directorul întreprinderii, care mi-a reconfirmat că de, ce să-i faci, acesta este ritmul. A fost uşor, a fost greu?

Fabricaţia feritelor, mi s-a răs­puns, e dificilă, chiar "vicleană", pe lângă cunoştinţe teoretice interdisciplinare (mecanică, fizică, chimie, electronică, automatizări, meta­lurgie ş.a.) trebuie impusă o ordine în organizarea fabricaţiei, altfel nu se poate ca din materiale inerte, "moarte", să se realizeze un ade­vărat "produs de decizie" în instrumentarul în care intră (să ne gân­dim la magnetul unui difuzor sau, mai exact, ce mai rămâne dintr-un difuzor fără magnet). Teoretic, totul e simplu. Şi la oxidul de fier, pro­venit mai ales din recuperări, se adaugă carbonat de bariu şi apoi trebuie obţinute, în produsul finit, tot felul de performanţe. Prin ’70 se mai lucra "de-a valma", se credea că doar tehnica ar conta, că nu e mare lucru să amesteci câteva prafuri acolo, organizarea părea sub­în­ţeleasă. Or, preciza directorul, ex­perienţa de la Urziceni a demonstrat din plin că exigenţele privind organizarea ştiinţifică a producţiei au o importanţă decisivă şi că ele chiar exprimă, având în vedere consecinţele social-economice, mai largi, aşa cum în mod repetat a subliniat secretarul general al partidului, o veritabilă direcţionare po­li­tică a producţiei. Teh­nologia im­pune organizare, o organizare bu­nă reclamă tehnologii adecvate, sunt implicate, pe lângă calităţile intrinseci ale materialelor, şi pro­blemele de eficienţă economică, deci de ştiinţă economică. Apoi, gama produselor diversificându-se, teh­no­logiile înnoindu-se permanent, e nevoie în tot ce faci de ştiinţă, de cercetare ştiinţifică. Fa­bricaţia din această întreprindere este o "mezină" a industriei ro­mâ­neşti, produsele prin sintetizare, feritele moi şi dure, periile pentru maşini electrice, pe de o parte, precum şi utilajele şi aparatele specifice fabricaţiei realizate tot aici, sedevistica extrem de complexă ţin, toate, de domeniile de vârf ale industriei noastre naţionale. Cele aproape 60.000 de tipuri de produse care se vor "număra" în acest an înseamnă şi tehnologii noi şi sedevistică, înseamnă proiectare, dar ele încă nu acoperă domeniul, căci deocamdată nu se lucrează la fibre de carbon, dar se va lucra, ăsta e viitorul. Nu se fac încă magneţi din pământuri rare, dar se vor face. De unde vine această încredere a directorului? Dintr-un "simţ al pers­pectivei". În primul rând, va fi, e nevoie de ele, nu putem importa la nesfârşit. Apoi, cercetătorii noştri sunt extraordinari, pot orice. Şi cei din Urziceni sunt "buni prieteni" şi cu ştiinţa, şi cu oamenii de ştiinţă. O prietenie care n-a apărut în­tâm­plător sau, aşa, din principiu.

Se poate vorbi despre un eveniment care a schimbat viaţa întreprinderii, care a aşezat, în primul rând în mintea oamenilor, ştiinţa ca forţă directă de producţie. În 1976 s-a trecut la realizarea în premieră a magneţilor segmenţi şi care înainte se importau pe devize convertibile şi era vorba despre cifre de ordinul milioanelor. În­trucât între timp necesarul de astfel de magneţi s-a cam dublat, s-ar fi dublat şi efortul valutar. Cât de importanţi sunt aceşti magneţi permanenţi tip segment rezultă simplu, dacă ne gândim că ei înlocuiesc la mo­toa­rele electrice statorul bobinat (asta înseamnă economie de cupru, de manoperă). Apoi sunt domenii unde nu se poate fără ei. Ce mai, în ’76 a în­ceput producţia, pentru că trebuia, s-a încheiat şi un contract cu Întreprinderea de motoare electrice Piteşti, care n-a mai importat res­pectivele repere, numai că, deşi aveau compoziţia corespunzătoare şi toate performanţele cerute, mag­neţii de la Urziceni se cam sfă­râmau. "Echipa de şoc", cu ingineri, muncitori, cei de la sedevistică, lu­cra zi şi noapte, oamenii mâncau pe maşini, aţipeau câte un ceas-două, dar magneţii tot se sfărâmau. După multe încercări, o parte din mag­neţi (dar o prea mică parte) "mer­geau"; se ajunsese la un "prag" şi părea că nu se mai poate face nimic. Atunci, un "ingineraş", Marcel Macri, cercetător la Institutul de cercetări electronice, cu o şocantă dezinvoltură, a pus o singură întrebare şi a nimerit "buba": se făceau determinări privind distribuţia granulometrică a pulberii mă­ci­na­te? Celor din întreprindere, care ve­rificaseră şi răsverificaseră totul‚ "chestia" asta nu le "trecuse prin cap", pentru că-şi imaginau că mă­cinarea e uniformă. Microscopul electronic a evidenţiat "un fleac de nimic": împrăştierea particulelor era prea mare. În câteva zile s-a pus totul la punct, a urmat emoţia pri­mei şarje "după intervenţia ştiin­ţei", şi miracolul s-a produs – pur şi simplu, segmenţii nu s-au mai sfă­râmat. S-a rezolvat nu doar o pro­blemă (grea, atunci), s-a schimbat o mentalitate, evenimentul a gene­rat noi structuri organizatorice şi economice, pentru că au fost "puse în operă" laboratoarele de de­ter­mi­nări fizice, cercetarea s-a integrat producţiei, oamenii de ştiinţă au devenit prietenii şi colaboratorii specialiştilor. Există, de altfel, la Ur­ziceni un firesc respect pentru mun­ca de cercetare, oamenii spun cu toată convingerea că ea are un rol revoluţionar. Pe cercetători, îmi zi­cea directorul, nu trebuie să-i "gâ­tui", trebuie "să ai perspectivă", să le ceri din timp soluţii, să-i laşi să gân­dească, să citească, să experimen­teze, chiar "să se joace"; ei vor veni totdeauna cu ceva extraordinar, ba poţi şi tu, specialist din producţie, alăturându-li-te, să faci cer­cetare.

Fabricaţia de perii, de pildă, a fost pusă la punct pe o tehnologie românească, una chiar foarte nouă, proiectantul a venit şi vine la Ur­ziceni "ca acasă". Chiar oxidul de fier, "deşeul" altora care trebuie să decapeze tabla, să "perie" repere de fier sau oţel oxidabil, nu va mai fi preluat aşa cum îl ştim – roşu, o rugină pur şi simplu. Începând din acest trimestru, împreună cu Institutul de fizică şi tehnologie a materialelor se pune la punct o staţie-pilot de purificare a oxidului de fier. Din primăvară, când staţia va produce, se va merge chiar către marea performanţă în ferite.

În general, producţia însoţită de ştiinţă de la Urziceni se racordează repede solicitărilor beneficiarilor, dar şi impune unele soluţii. La soli­citări s-a răspuns cu magneţii tip segment, dar şi cu filtrele magne­tice, care economisesc energie electrică, înlocuindu-le pe cele electromagnetice, sau economisesc o pă­dure înlocuind filtrele de hârtie. Graţie ideii subinginerului Nicolae Petcu, s-a renunţat la un produs de import, realizându-se, din apa re­ziduală de la ferite, materialul necesar pentru separarea se­min­ţelor de lucernă de acelea de cucută (o plantă parazitară).

Uneori, realizările de aici se im­pun beneficiarilor, cum s-a în­tâm­plat cu circuitele magnetice brevetate aici. Dispozitivul de magnetizare a apei (brevet obţinut de ing. Cornel Abrudan şi tehn. Gh. Lucaci de la IP Timişoara împreună cu inginerii Valentin Ioniţă şi Du­mi­tru Gheorghe de la Urziceni) fo­lo­seşte la împiedicarea depunerii sărurilor din apa circulată pe conducte. La fel, colaborarea cu Po­li­tehnica ieşeană a dus la realizarea unei importante invenţii pentru grădinărit: tempe­ratura de în­col­ţire a seminţelor poate fi mult scăzută, ceea ce pentru clima din nord e esenţial, sporul de producţie de circa 15% nefiind nici el de ignorat. E numai un început, căci va urma seria de brevete din punct de vedere constructiv, colectivul coordonat de conf. univ. dr Eftimie Ni­şescu amplificând expe­rimentele în Vrancea. În curând, chiar pentru micile grădini perso­na­le vor fi create astfel de dispozitive. În colaborare cu ICPE se ex­tin­de fabricaţia de perii (domeniu în care se va "ieşi" curând şi la export), înlocuindu-se produsele similare din import cu produse absolut competitive. Lista realizărilor e lungă, ne oprim aici, reluând numai ideea că tot ce se face implică o complexă şi specia­lizată colaborare cu aproape toate institutele de învăţământ superior tehnic din ţară, cu aproape toate institutele de cercetări.

Şi ce se mai întâmplă? Toată lu­mea (cam toţi cei 1.340 oameni ai muncii sunt ai locului, nu "na­ve­tează") e mulţumită, cei nu prea vrednici "se chinuiesc" la nivelul retribuţiei tarifare, alţii câştigă "de la foarte bine în sus", pentru că, mai zicea directorul, asta înseamnă acordul global, adică evidenţierea individuală a muncii. Cam toţi oamenii sunt tineri, cel mai "bă­trân" inginer e însuşi directorul (are 45 de ani, avea 30 când a fost nu­mit în această funcţie), calculatorul ne-a spus şi media de vârstă: 33 ani, o lună şi 21 de zile, directorul greşise cu o zi, "e firesc, calculatorul a luat în seamă şi ziua în care stăm de vorbă". Ce n-a luat şi nu poate lua "în seamă" calculatorul e că şi aceas­­tă zi, şi cele care au fost, şi, mai ales, cele ce vor veni alcătuiesc acel "frag­ment de istorie" aşezat, lângă atâtea asemenea, la temelia unui timp în care şi noi, şi ţara ne împli­nim cu firească încredere destinul.
Constantin Dumitru - Flacăra, nr. 6/1989