Delapidatorii de la Fabrica de Lapte Fundeni şi-au băgat botul în smântâna, untul şi telemeaua poporului

În cele ce urmează vom dezvălui modul de operare al unei adevărate reţele de delapidatori care au supt cât au putut la ţâţa bunului obştesc şi a avuţiei socialiste. Procesul ce s-a încheiat prin sentinţa 21/1989 a Secţiei a II-a Penală a Tribunalului Municipiului Bucureşti este, în fapt, procesul ursului pus de pază la butoiul cu miere.

Ursul era însuşi directorul Fabricii de Produse Lactate Fundeni şi era ajutat de o clică întreagă de Moş Martini aflaţi în posturi de şefi de secţie, ingineri, maiştri tehnologi şi şoferi.

Cu toţii aveau în grijă un adevărat tezaur ce ascundea cele mai preţuite bunuri în anii de foamete ai regimului Ceauşescu. Tezaurul de la Fundeni conţinea tone întregi de lapte proas­păt, sute de butoaie cu brânză, cister­ne de smântână, camioane de pa­che­te de unt... Până în aprilie 1985, când reţeaua a fost depistată şi anihilată de Miliţia Economică, preţioasele alimente au părăsit depozitele pe uşa din dos şi au îndopat burdihanele celor conectaţi la sursa ilicită de hra­nă. Ce nu prea s-a spus la proces este că lumea bună a Bucureştiului (directorime, dar şi cadre de nădejde din activul de partid şi din Securitate) a ciugulit din plin din delicatesele destinate consumului public, dar care nu prea ajungeau prin magazine.

Îmi amintesc că, în ’89, aveam un prieten bun într-un orăşel de provincie. Orăşelul gravita în jurul a două combinate industriale, ce-l ţineau în viaţă şi-i dădeau, nu-i aşa?, raţiunea de a fi. Unul era un combinat chimic, care dădea nişte mii de locuri de muncă plus căldura atât de râvnită pe timpul iernii. Al doilea era Abatorul. Am scris Abatorul cu A mare, pentru că în economia şi filozofia oraşului era o adevărată Catedrală, era Academie, era Templu. La templul de industrializare a cărnii de porc lucra vărul amicului meu, în cea mai râvnită secţie după cea de mezeluri: secţia de tranşare a muşchiului, cefei şi fleicii, care luau drumul Gospodăriilor de Partid. Îmi povestea amicul cum ve­nea acasă seara văr-su şi toată familia se strân­gea în jurul lui să vadă cum îşi dă pantalonii jos. Da, momentul de graţie al acelei familii era lăsatul nă­dragilor în vine, operaţiune în urma căreia de pe cracii nădragilor erau extrase un fel de suluri de polietilenă în care erau înveşmântaţi muşchii porcului, cam vreo 6-7 kile de muşchi pe fiecare crac. Muşchiuleţii erau sti­vuiţi pe balcon, la răcoare, aştep­tând ziua de sâmbătă, când luau drumul Bucureştiului către clienţii fideli, în majoritate doctori, singurii care îşi permiteau să dea o sută şi ceva de lei pe kilul de muşchi, cam ăsta era circuitul muşchiului în natură şi în so­cie­tatea socialistă multilateral dezvoltată. Vărul amicului meu a scăpat de consecinţele legale ale traficului de carne moartă şi azi aflu că e un prosper om de afaceri.

Cam după aceeaşi reţetă trebuie că a prosperat banda de la Fundeni, condusă de directorul Iordache, numai că proporţiile pagubei în avutul obştesc, aşa cum au fost ele reţinute de rechi­zitoriu, sunt cu adevărat cosmice:
– 1,3 tone de unt (valoare 579.258 lei)
– 7,3 tone de telemea (valoare 281.162 lei)
– 6 tone de smântână (valoare 138.690 lei)
– 4,1 tone de brânză de vaci (valoare 74.502 lei)
– 1.450 kg lapte praf

Iată cum mergea sistemul, descris de procurori:
Când încărca laptele de la Întreprinderea de Industrializare a Lap­te­lui Dâmboviţa, ca să-l ducă la fabrică, la Fundeni, şoferul Nicolae Olteanu trecea mai întâi pe la brânzăria din Slobozia Moară, unde îi lăsa brân­zarului-şef un compartiment de 2.700 litri de lapte (din cele trei ale autoizotermei), iar la fabrică, la Fundeni, i se confirma că a livrat în­treaga cantitate prevăzută în documentele de transport. Dăduse dispoziţie în acest sens chiar directorul Iordache. În total, şefii de secţie Lixandru şi Năstase i-au confirmat şoferului, fictiv, predarea a 16,2 tone de lapte, care era de fapt dus la brânzărie să fie transformat în telemea. Telemeaua produsă clandestin, aşadar, era valorificată prin diverse magazine alimentare ce aveau cafea, portocale şi carne, dar n-aveau brânză. Şefii de unităţi făceau, aşadar, troc, ca-n vremea comunei primitive, dând cafea şi salam contra brânză. Menţionează procurorii cum cafeaua, salamul şi ciocolata rezultate din troc erau consumate de inculpaţi şi numeroasele lor familii, erau oferite cadou sau erau folosite pentru plata diverselor servicii pe care le primeau din partea altor persoane.
Aşa au stat lucrurile şi cu cele 1.450 kg de lapte praf: 650 kg au ajuns la Dan Moroiu de la Asociaţia Econo­mică Intercooperatistă de Industria­lizare a Porcilor din comuna Bujoriu, iar 800 kg au ajuns la IAS Afumaţi.

Untul sustras din fabrică a ajuns la delegaţii care distribuiau produsele lactate în reţeaua comercială, fără acte de transfer sau în baza unor documente de transfer ce erau ulterior anulate sau pur şi simplu în baza unor documente de retur fictive. Marfa era vândută în reţeaua comerţului socia­list şi fiecare dintre inculpaţi îşi pri­mea partea, conform contribuţiei fie­căruia la obţinerea plus-valorii ilicite.

Atât de mulţi  angajaţi erau implicaţi în această delapidare, încât de bună seamă că, după terminarea an­chetei, la fabrica de la Fundeni nu mai rămăsese nimeni pe postul său. Sustragerea era disimulată prin invoca­rea consumului tehnologic sau prin procedee destul de primitive precum diminuarea unităţilor de grăsime şi clasicul "furt la cântar".

Mai reţin procurorii că, în perioada în care directorul Iordache era în concediu, inginerul-şef Pieleanu a dat do­vadă de atâta destoinicie în fur­ti­şag, încât, la întoarcere, directorul l-a cooptat şi pe el, drept recompensă, în reţea. Bucureştenii beau, aşadar, lapte mult mai dietetic decât era prevăzut în normele de producţie, şi unii dintre voi îşi aduc aminte că laptele de­venise în acea vreme apă albă, iar pa­chetele de unt pentru care stăteau la coadă de cu seară erau mai "uşoare" cu 5-10-15 grame bucata.

Cum vă povesteam în episoadele precedente ale "cronicii negre", in­frac­­ţiunile economice erau minu­ţios do­cumentate, drept pentru care procesul acesta a durat vreo patru ani, dosarul a ajuns să numere mii de file (documente de transport, inventare, draci, laci), în rechizitoriu s-a refăcut traseul fiecărui pachet de unt şi al fiecărei bucăţi de brânză delapidate, drept pentru care n-o să vă mai plictisesc cu detalii, mai ales că untul, brânza şi laptele praf nu mai au pentru români semnificaţia de acum 20 de ani. O să mai adăugăm însă că pe parcursul an­chetei inculpaţii au dat dovadă de de­plină sinceritate, adică s-au dat în primire unii pe alţii de n-au avut aer.

Cele mai mari pedepse le-au încasat directorul Iordache Nicolae şi şeful de tură Iordache Nicolae (or fi fost neamuri sau simplă coincidenţă de nu­me), câte 20 de ani de căciulă, dar de­cretul lui Ceauşescu din ianuarie 1988 (faimosul decret, care a golit puş­că­riile) le-a înjumătăţit pedeapsa. Cei­lalţi inculpaţi au scăpat de puşcărie, mulţumindu-se cu cei cinci ani în care au stat la mititica din momentul arestării şi până la pronunţarea sen­tinţei.

Să mai consemnăm că statul a cău­tat să se despăgubească punând se­chestru pe o serie de bunuri ale inculpaţilor şi confiscând altele. De la director au fost confiscare următoa­rele: un autoturism Dacia 1310 şi un videocasetofon Fischer. De la celălalt Nicolae s-a confiscat o parte din avere, şi anume un covor persan 3 X 4 fond maro, un covor persan 3,5 X 2,5 fond galben şi un televizor "Diamant". Inculpatului Dincă i s-a confiscat Dacia, inculpatului Pieleanu i s-a confiscat magnetofonul Maiak, 9 benzi magnetice plus garnitura de mobilă "Drobeta". Tuturor li s-au confiscat banii depuşi la CEC.

Am căutat să fac un calcul, ca să mă dumiresc cât anume din prejudiciul produs economiei socialiste a fost recuperat, însă recunosc că m-am încurcat în socoteli şi m-am lăsat păgubaş. Cine mi-ar putea spune oare la cât era evaluat în 1989 un covor persan 3 X 4, pe fond maro?