Strâns cu uşa, hoţul de vinete s-a transformat în fiară

În cele ce urmează vom afla cum din te-miri-ce se iscă ceva şi cum o si­tuaţie atât de banală precum cule­ge­rea unor vinete nevinovate şi coapte exact cât trebuie, de pe tarlaua IAS-ului, poate degenera într-o situaţie li­mită, din care toată lumea are de pierdut. Unii viaţa, iar alţii libertatea.

Ne vom întoarce în timp, aşadar, către ziua de 28 august 1988 de care am aflat cu prilejul unui proces judecat la în­ceputul lui ’89. În acea zi se cop­se­seră vinetele pe tarlaua IAS Bragadiru, undeva, în dreptul podului de peste râul Sabar. Poate că se copseseră mai demult dar abia la 28 august Neculae Va­sile conştientizase acea realitate care-l umplu de poftă.

Ce poate fi mai bun în toiul verii decât o salată de vi­nete?
Numai o salată de vinete furate poate fi mai gustoasă, vă spun sigur. Asta am învăţat de la un bulibaşă celebru care îmi povestea salivând despre supa de găină furată care e infinit mai bună decât supa de găină crescută la tine-n curte. N-am nici un motiv să nu-l cred.

Şi-a umplut aşadar cu vinete dolofane sacoşa nea Neculae, om serios altminteri şi în puterea vârstei, că în vara aia tocmai împlinea 58 de primă­veri, şi-a grăbit spre casă pe bicicletă, să arunce prada pe jar. Vigilenţi, me­ca­nicii Ghiţă şi Neacşu au sesizat ma­nopera frauduloasă şi s-au comportat de parcă ar fi fost ei şeful de post. L-au urmărit pe culegătorul neautorizat de vinete cu tractorul, i-au barat cu hotă­râre calea, i-au făcut morală şi i-au aruncat sacoşa cu vinete în Sabar, punându-i în vedere că acolo îl vor arunca şi pe el însuşi dacă va mai întinde mâna la vinetele statului.

De mare mâhnire avu parte înfo­metatul nea Neculae şi pedala aşa către casă fără chef, când îi sări în ochi o furcă, înfiptă la marginea drumului. În treacăt fie vorba, furca fu­sese abandonată de moş Ion, nimeni altul decât paznicul vinetelor de ghi­n­ion aducă­toare, care se descotorosise de ea pentru a-i urmări mai sprin­ten pe alţi săteni care căzuseră în pă­ca­tul lui nea Neculae, culegând ce n-au se­mă­nat ei. Cum pedala biciclistul, cu furca pe post de oişte la trotinetă, ghi­nionul îi scoate iar în cale tractorul cu Ghiţă şi cu Neacşu cu tot. S-a dat jos de pe Rosinanta marca "Minsk" şi, aidoma unui Don Quijote de la CAP, a atacat cu furca tabla insensibilă şi gros­cioa­ră a lui U650, fapt ce a provocat in­dig­na­rea ocupanţilor care s-au dat jos să-i ceară socoteală. Mai bine rămâ­neau la locul lor, căci bărbatul a întors furca spre mult mai tânărul şi neexperimentatul Ghiţă, înfigându-i-o în piept. După care a încălecat pe-o şa, iar povestea s-a încheiat cam aşa:

Ghiţă a decedat la spital, lăsând în urmă un orfan. Nea Neculae a devenit in­culpat, condamnat fiind la 15 ani în­chisoare. A fost obligat la plata unei pensii de urmaş şi a unei cote-părţi din cheltuielile de înmormântare. S-a dispus restituirea corpului delict – furca – proprietarului Ion Marin. Anul 1988 a fost un an bun din punct de vedere agricol pentru IAS Bragadiru, care a înregistrat o producţie-record de vine­te. Inginerul-şef a fost lăudat în şedin­ţele locale, dar şi de Direcţia Agri­colă a SAI pentru că a  ştiut să pu­nă capăt cu eficienţă invaziei de gân­daci de Colo­rado, salvând astfel recolta.


S-a înstăpânit, de nişte ani buni, în mentalul colectiv românesc, convingerea că televiziunea, cinematograful şi în genere mediile de informare sunt de vină pentru manifestările de cruzime ieşită din comun, pentru acte de sadism  şi tot felul de grozăvii, mai ales că sunt comise de tineri. Desi­gur, socio-psihologii găsesc în asemenea manifestări o anume oglindire a unor modele comportamentale negative, însă nimeni nu-şi asumă riscul de a stabili relaţii de cauzalitate, fără echi­voc, între ce văd tinerii şi ce fac. Că aşa stau lucrurile şi nu altfel o dove­deşte grozăvia pe care v-o istorisesc, petrecută în mai 1988 şi judecată la înce­putul lui 1989. Citiţi-o şi ţineţi minte un detaliu: pe vremea aia, la cinematograf rulau filme lăcrimoase indiene, fără sex şi fără violenţă. Iar de la televizor, să mă ierte Cel de Sus, dar emisiunile "Înaltă răspundere mun­citorească", "Din inimi de ro­mâni, urare!" sau "Cununa cântecului româ­nesc" te incitau cel mult la fuga din ţară, nicidecum la crimă, sadism sau perversiuni.

S-a întâmplat la ieşirea din Bucu­reşti spre Popeşti-Leordeni, în după-amiaza zilei de 8 mai, când copiii din mahala s-au dus pe maidan să bată mingea. Costică, elev în clasa a IV-a, a în­cins miuţa cu Dănuţ şi Cezar, pe te­renul de instrucţie a unităţii militare de la capătul Şoselei Olteniţei. La un moment dat, Dănuţ şi cu Cezar s-au dus să bea apă, dar văzând că s-a întu­necat, au plecat direct acasă. Costică i-a aşteptat ce i-a aşteptat, apoi a dat să plece şi el spre casă, când pe maidan a apărut Victor Ciubotaru, un băiat de 17 ani, însoţit de un alt copil, în vârstă de 9 ani. Victor i-a luat mingea lui Costică şi i-a cerut să-l urmeze spre o magazie de la marginea terenului de fotbal, ceea ce s-a şi întâmplat. E tare neclar ce s-a petrecut acolo, în magazie, şi mai cu seamă care a fost mobi­lul unei asemenea dezlănţuiri de barbarie, am convingerea că procurorii n-au spus totul în rechizitoriu. În faţa magaziei, Victor i-a dat un pumn în faţă lui Costică, apoi l-a târât înăuntru, sub privirile celuilalt copil, mai mic. Acolo, în magazie, Victor l-a dezbrăcat complet pe Costică, i-a legat mâinile şi picioarele cu o sfoară de cort şi i-a bă­gat în gură nişte cârpe. Apoi, l-a bătut metodic cu picioarele şi cu un bici pe care l-a confecţionat pe îndelete din funie. L-a pus şi pe însoţitorul său mai mic să-l bată cu palmele peste faţă. După ce l-au bătut timp îndelungat, cei doi copii şi-au transportat victima aflată în nesimţire către o gură de canal, aflată la vreo 25 de metri de magazie. Legat ca un balot, Costică a fost aruncat în canal, de la o înălţime de 3-4 metri. Victor a aruncat apoi, peste el, un ditamai pietroiul, ca să îl omoare acolo, în groapă. Costică trăia însă, mişca. De sus, vrăjmaşii l-au ademenit să se ridice, promiţându-i că-l scot din gaură. Costică reuşise să se dezlege. Ei i-au aruncat o funie, chi­pu­rile ca să îl ajute pe micuţ să se caţăre afară. Funia avea la capăt un zbilţ, un fel de lasou, cu care i-au prins capul captivului şi au încercat să-l spânzure. N-au reuşit decât să-l dea cu capul de toţi pereţii, până ce captivul a reuşit să se smulgă din laţ şi s-a refugiat în fundul peşterii artificiale, unde nu mai putea fi atins. Abia atunci l-au lăsat în pace, nu înainte de a pune un capac greu peste gura canalului, să nu mai iasă, să putrezească acolo. A ţipat din cavou Costică până târziu în noap­te, când a fost auzit de nişte mili­tari care trecea întâmplător pe-acolo şi care l-au salvat pe copilul de 10 ani, mai mult mort decât viu. Făptaşii aveau să fie prinşi abia după o lună, într-o comună din preajma Capitalei.

În sentinţa penală 13/1989 găsim foarte puţine explicaţii ale ferocităţii cu care a acţionat torţionarul de nu­mai 17 ani. Se spune doar că: "Victor Ciubotaru a recunoscut săvârşirea faptei, în declaraţiile constante date relatând că a acţionat cu scopul de a ucide pe Costică Dumitru. Înca­drarea juridică a acţiunii lui Ciubotaru Victor este într-adevăr aceea de tentativă la omor deosebit de grav, întrucât urmărind uciderea victimei, a profitat de starea de nepu­tinţă a acesteia de a se apăra – determinată nu doar de vârstă, dar şi de cauze fizice – acţionând nemilos, cu ferocitate."

Victor Ciobotaru a fost trimis la casa de corecţie pe timp de 5 ani. Cauzele pentru care minorul s-a comportat cu atâta barbarie faţă de un alt copil nu şi-au găsit nici o explicaţie în documentele studiate de noi.