Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O poveste tristă despre dinamica raporturilor de muncă în societatea socialistă multilateral dezvoltată. Necazurile şoferului de camion Petcu au început din 1987. Soţ bun şi tată iubitor, Petcu era neîmplinit profesional. Suferea, e drept, de o boală dermatologică pe care documentele Tribunalului Capitalei nu o relevă.
Din pricina acestei boli, care îi producea mâncărimi insuportabile pe care trebuia să le calmeze scărpinându-se voiniceşte şi îndelung, omul era tot timpul iritat. Se însingurase, devenise bursuc, nu mai comunica, în fine, nici măcar cu soţia, dar marea lui problemă era la slujbă. Avea parte de nişte şefi nesuferiţi – puţin spus, colegii ziceau de şefi că sunt cu adevărat insuportabili – care-i făceau zile fripte. Îl pontau aiurea, îi dădeau să facă munci de jos, dar cel mai rău era când nu-i dădeau de făcut nimic, că atunci când nu muncea nu era pontat şi dacă nu era pontat nu era nici retribuit.
O vreme, şoferul Petcu a fost detaşat la Bucureşti, la întreprinderea Articole Sticlărie, şi totul a mers ca pe roate, dar la 1 martie 1988 îi expirase detaşarea, iar şefii nu voiau să i-o prelungească, dar nici altceva de lucru nu-i dădeau. A stat omul pe tuşă o săptămână, dar la 8 martie i-a sărit muştarul şi s-a dus la impegata de mişcare Marcela, în mână nu cu un buchet de flori, ci cu un ziar Scînteia făcut sul. Iar înăuntrul sulului, cu o bară de fier.
Se hotărâse de acasă, e clar, să o suprime pe impegată, dar şi pe şeful de coloană, că-şi luase în buzunar şi un cuţit. Şefii erau împreună în birou când a năvălit recalcitrantul şi – greşeală fatală – l-au trimis la plimbare. Niciodată să nu trimiţi la plimbare un om al muncii care vrea de lucru. Mai rău ca oricând îl chinuia mâncărimea pe şoferul Petcu, care şi-a ieşit din minţi şi a început să le dea celor doi cu Scînteia în cap. Cu fierul din Scînteia, adică. Victimele au început să zbiere, cu capetele sparte, şi le-au salvat viaţa alţi doi şoferi care au dat buzna şi i-au scăpat din ghearele turbatului. Procesul s-a încheiat în 1989. 8 ani de închisoare l-a costat pe şofer dorinţa nestăvilită de a munci, cu orice preţ...
Drama tractoristului Ghibulea şi a vecinului său Hanachiuc a pornit de la o priză. Nenorocita de priză stătea între cei doi, ca un ghimpe, pentru că tractoristul sugea curent de la priza vecinului şi, dacă vă mai aduceţi aminte, curentul electric era pe vremea aia un bun de preţ, ce trebuia consumat cu multă zgârcenie. Atâţi kilowaţi/oră aveai dreptul să consumi, vai şi-amar dacă depăşeai. Şi în condiţiile acelea vitrege, Ghibulea avea cuiu lui Pepelea în casă la Hanachiuc şi profita de zor de pe urma lui.
Mai trebuie spus neapărat că drama s-a consumat într-un bloc de nefamilişti populat, desigur, cu familii, o adevărată şerpărie unde se gătea la reşou, pe hol, se furau rufele întinse pe culme la uscat şi se întâmplau tot genul de lucruri care se întâmplă îndeobşte în asemenea imobile. În iulie 1988, Hanachiuc a primit repartiţie la garsoniera 21, de la parter, locuită până atunci de Ghibulea, care a "promovat" mai sus, la apartamentul 27.
Da’ contractul de curent era pe numele lui Ghibulea, noul locatar şi-a făcut el contract pe nume propriu, da Ghibulea nu şi-a mai făcut pe noua garsonieră, şi situaţia a fost tolerată vreme de nişte zile, cât Ghibulea stătea cu ştecheru-n priză la Hanachiuc, şi cu şnuru’ tras prin pervazul ferestrei, până când vecinul cel "piratat" s-a şucărit şi i-a tăiat cablul nevoiaşului. Şi cum era toiul verii, aceluia i s-a împuţit tocana-n frigider şi a coborât în toiul nopţii să ceară socoteală. Cum le şade bine, nici unul dintre ei nu era treaz, că de-aia e noaptea noapte, să nu fii treaz, dar ei nici nu erau treji şi nici nu dormeau, ci erau pur şi simplu beţi.
Vecinul de sus a bătut cu picioarele în uşa vecinului de jos cerând curent, vecinul de jos a deschis uşa şi i-a dat vecinului de sus palme, nu curent, vecinul de sus a scos brişca şi a înfipt-o în vecinul de jos. Balamucul a fost general, tot palierul a ieşit ca la urs, în noaptea aceea s-au proferat multe injurii şi ameninţări, pentru că nimeni nu prea era treaz la ora la care oamenii muncii trebuie să doarmă. Pe Ghibulea, pofta neostoită de curent l-a costat 9 ani de închisoare, iar pe Hanachiuc intransigenţa l-a costat trei luni de spitalizare.
Povestea de mai jos nu are nici o morală, prin urmare n-ar trebui nici să o scriu, dar eu v-o povestesc totuşi pentru că nici actorii ei n-au nici o morală, da, victima şi inculpatul erau nişte imorali, dar aceste fapte de viaţă pur şi simplu gâlgâiau în vremea lui Ceauşescu, atunci când s-a constituit acea "civilizaţie urbană", pe care o vedem şi în care trăim. Iată deci că a apărut şi morala, aceea că suntem produsul direct al acelor vremuri şi al acelor oameni şi nu-ţi poţi imagina că dintr-o societate aşa de proastă s-ar putea naşte una mai bună.
Actorii "civilizaţiei urbane" sunt Dumitru Carai, 50 de ani, 10 condamnări, care n-avea voie să fie în Bucureşti şi totuşi era, şi Ecaterina Miu, 33 de ani, concubină de profesie, deci fără ocupaţie, partenera întâmplătoare de viaţă a infractorului. Cei doi ocupaseră abuziv un apartament din Strada Imaşului, cartierul Ferentari, dar nimeni nu reclama abuzul pur şi simplu pentru că nici un om cu scaun la cap n-ar dori să stea acolo. Duceţi-vă şi vedeţi şi să-mi spuneţi după aia dacă am ori nu dreptate.
Ce făceau acolo? Stau şi beau, şi beau şi iar mai stau. De unde aveau bani de băut asta nu se mai spune, probabil că făceau bani atunci când stateau, ori alminteri cum? La 28 noiembrie 1988, inculpatul a fost cu victima la Restaurantul "Olteni" unde au consumat friptură şi bere, apoi s-au dus la un tovarăş acasă (că domn nu-i putem spune), au băut împreună 3 sticle de jumate de ţuică şi 7 sticle de bere, apoi s-au deplasat spre "locuinţa abuziv ocupată de inculpat". Inculpatul şi-a amintit că în dimineaţa acelei zile victima a lipsit o oră şi a presupus că a lipsit din motive lesne de înţeles şi a silit-o să mărturisească infidelitatea. Ea n-a mărturisit, el a insistat întâi cu palmele, apoi cu picioarele şi, în fine, cu ciocanul. Victima a tăcut de tot, el a pus-o în pat şi s-a culcat lângă ea.
A doua zi inculpatul a văzut că victima e moartă şi s-a îndreptat spre Restaurantul "Olteni", loc atât de drag lor şi nouă tuturor, unde s-a pus pe băut. Apoi s-a pus pe plâns şi s-a pus în fine cu capul pe masă. Aşa l-au găsit fraţii săi, doi la număr, care i-au ascultat spovedania de crocodil şi apoi l-au dat pe mâna organelor. Deznodământul, la 20 februarie 1989: 20 de ani închisoare. Ciocanul a fost confiscat, desigur, şi împarte sertarul cu briciul lui Ghibulea, din povestea dinainte.
