O invazie sovietică în România ar fi un act umanitar

Trimiterea de trupe în Panama a accentuat imaginea de agresor a Unchiului Sam. Senatorii şi congresmanii care s-au grăbit să apară la te­levizor, ca să îl laude pe pre­şe­dintele Bush, încercau din răspu­teri să ex­plice că trupele nu fusese­ră trimise ca să îl doboare pe gene­ralul Manuel Noriega, ci ca să "ape­re vieţile şi proprietatea america­nă" sau pentru "a ne conserva drep­­turile", scria Jeff Greenfield în pu­blicaţia americană Chicago Sun-Times.

Sunt oare singurul care a încercat un sentiment de nelinişte în faţa acestui pas prudent? Sunt oare singurul care - spre surprinderea mea - speră ca preşedintele să trimită 30.000 de trupe care să îl ia pe sus pe Noriega şi să îl scoată de la putere? Nu cred.

Dar, desigur, problema este istoria. În cursul primelor şapte dece­nii ale secolului XX, "colosul nord-american" a trimis atât de des tru­pe în America Centrală şi de Sud, încât naţiunile din America Latină manifestă o justificată reacţie viscerală cu privire la orice semn că armata SUA i-ar avea în vizor.
Dar acesta nu este finalul po­veştii. Chiar şi cu aceste antece­den­te, există situaţii în care intervenţia americană nu a atras oprobriul tutu­ror asupra Washingtonului.

În 1983, când extremiştii din Gre­nada l-au asasinat pe primul- ministru Maurice Bishop, Statele Unite au organizat o invazie multilaterală, camuflată în spatele paravanului de trupe militare gigant, cum sunt cele ale Republicii Domi­nicane. Însă nici măcar Fidel Castro nu a putut să conteste intervenţia; în discursul său de "atac" asupra Wa­shing­tonului, Castro a alocat mai mult timp denunţării asasinilor, decât atacării lui Ronald Reagan. Dar simplul fapt că preşedintele în exil al statului Panama a cerut Sta­telor Unite să îl dea pe Noriega jos a dat Washingtonului un pretext.

Poate fi luat totuşi vreo decizie di­plomatică curajoasă, neîngrădită de con­strângerile politice? Cred că se poate. Cred că este nevoie de un soi de înţelegere cu Uniunea Sovie­tică, potrivit căreia, în anumite circumstanţe, unei mari puteri să îi fie per­mis să intervină asupra regi­mu­rilor ţărilor vecine.

Spre exemplu, România, aflată sub regimul dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu, co­boa­ră înspre barbarism: sate întregi sunt demolate şi sătenii sunt obli­gaţi să se mute în centre ur­ba­ne, mâncarea şi căl­dura sunt raţionalizate, toate acestea creând un regim al terorii. În contrast cu intervenţiile preceden­te ale sovie­ti­cilor, îndreptate spre a reprima miş­cările de eliberare, o invazie sovietică în România pentru a o elibera de despotism ar fi un act umanitar.

Nu am putea fi de acord cu un asemenea act, în schimbul spriji­nu­lui sovietic pentru o intervenţie prodemocratică în Panama?

Ar putea fi începutul unui cu­rent: de exemplu, poate că am fi dispuşi să tolerăm intervenţia Mos­covei în regimurile sângeroase din Siria şi Irak, dacă aceasta nu s-ar opune încercării Statelor Unite de a înlătura regimul corupt din Mexic.

Ridicol? Câte vieţi ar fi fost cru­ţate dacă o asemenea atitudine ar fi fost luată în Cambodgia, acum 13 ani, sau în Etiopia, acum cinci ani?

Ştiu, este o întoarcere revoltă­toare la neocolonialism, la politica bâtei, care nu se mai practică de mult. Dar care sunt consecinţele acestei nobile abordări de neintervenţionism? Foamete, lipsuri, te­roa­re şi disperare.