RDG: record de viteză

Jacob Alain scria în cotidianul Le Monde, din 10 noiembrie 1989, despre manifestaţiile proreformă care aveau loc la Berlin,  Dresda şi Leipzig pe fondul neîncrederii în viitorul comunismului. RDG părea că se angajase într-o cursă contracronometru în direcţia schimbării.

"În urmă cu doar câteva săptămâni RDG-ul era codaşul clasei în materie de perestroika. Chiar dacă era totuşi în faţa României domnului Ceau­şescu - ceea ce nu e neapărat un titlu de glorie - se simţea mai puţină miş­care decât în Cehoslovacia, şi regimul îşi manifesta deschis îngrijorările cu privire la schimbările din Polonia şi Ungaria. Pe acest fond al schimbărilor, RDG-ul este pe cale să bată azi toate recordurile de viteză, angajat într-o cursă a refor­melor care, pe zi ce trece, face să pară desuet ceea ce cu o seară în urmă era văzut ca o concesie majoră acordată contestatarilor. Proiecte de lege consi­derate liberale sunt abandonate a doua zi după pu­blicare. Într-o bună zi, guvernul se re­trage pentru a face loc unor reformatori. Apoi, după doar 24 de ore, conducerea partidului comunist îşi dă demisia şi îşi asumă întreaga "responsabilitate".

Mai mult decât în Polonia şi Ungaria, presiunea cea mai mare pentru înlo­cuirea oamenilor şi mai ales a insti­tuţiilor vine din partea societăţii. Pe­restroika lui Gorbaciov a fost şi mai este încă criticată pentru că ar fi o revoluţie "impusă de la nivel înalt", chiar dacă am văzut un electorat sovietic care pur şi simplu s-a năpustit pe calea demo­cratizării care le-a fost deschisă. În Germania de Est se întâmplă invers, cetă­ţenii sunt aceia care pur şi simplu au forţat nişte uşi pe care puterea nu avea nici cea mai mică intenţie să le întredeschidă măcar.  


CĂILE TRANZIŢIEI
Este o situaţie cu totul şi cu totul ori­ginală într-o Europă în care se pun două întrebări esenţiale. Prima este dacă vreo autoritate politică va putea sau nu să preia într-un scurt timp iniţiativa sau dacă va putea măcar să preia controlul asupra evenimentelor. Este destul de neclar, ţinând cont de revendicările sutelor de mii de manifestanţi care defilează la Berlin, Leipzig sau Dresda, de neîncrederea cu care este privit azi partidul comunist în ansamblul său, de riscul ca totul să se sfârşească cu un vid politic care nu va putea fi umplut de cei câţiva reformatori cunoscuţi ai regimului. Oare este posibil ca o opoziţie dispersată care nu are decât câteva săptămâni de existenţă sa fie capabilă să preia frâiele?

Cealaltă întrebare vine în mod firesc din poziţia pe care RDG-ul o ocupă în Eu­ropa. Mai întâi, deoarece "cortina de fier" sau ce a mai rămas din ea, des­parte în mod artificial naţiunea germa­nă, fapt ce nu îi permite cancelarului Kohl să afişeze o atitudine prudentă de "neingerinţă" ci îl obligă, nici mai mult nici mai puţin, să le ceară condu­cătorilor est-germani să renunţe la monopolul puterii. În caz contrar îl va putea oare ierta electoratul său că a tăcut sau că nu a vorbit destul de limpede? Însă, chestiunea fundamentală pentru Est cât şi pentru Vest este de a şti cum va arăta Germania în Europa de mâine.

Mai poate cineva să nege faptul că ideea reunificării a devenit cât se poate de actuală, chiar dacă până mai ieri era respinsă sub pretextul în­ţe­lept al nerealismului? Ideea a fost deja invocată de preşedintele Mitte­r­rand la Bonn. Sir Leon Brittan, comi­sar european, nu se mai încurcă şi pro­pune de-a dreptul primirea Germaniei de Est în CEE. Domnul Kohl declară că "nimeni nu ar putea ignora un vot al tu­turor germanilor în favoarea uni­tăţii".

În mod straniu, un înalt func­ţionar al Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic, domnul Nikolai Şişlin, fiind întrebat cum vede rezolvarea la un moment dat a problemei divizarii Germaniei, a răspuns pe 29 octombrie: "Prin dreptul de vot". Convergenţe? Fără îndoială că ar fi o dovadă de prea mult optimism să credem asta. Partizanii menţinerii status quo-ului în Europa Centrală sunt pe cale să fie priviţi ca nişte dinozauri pe cale de dispariţie, şi lucrurile s-au schimbat destul de mult pe continentul nostru încât să poată apărea o soluţie de "tip Tiananmen". Cu câţiva ani în urmă în Berlinul de Vest se spunea că "nu atât frontiera este importantă, cât ceea ce ea separă". Afirmaţia dă de gândit, între ceea ce ar putea fi o Germanie divizată - în care partea occiden­tală îşi re­afirmă cu orice ocazie ata­ş­amentul la comunitatea europeană - şi o Germanie pe calea tranziţiei spre alt fel de ra­poar­te, da­că nu cum­va spre un alt statut."