Scrisoarea lui Mircea Dinescu către preşedintele Uniunii Scriitorilor

"La noi e iarăşi viceversa, ca în blestemul profetului Caragiale"

Când reprezentanţi de frunte ai clerului românesc binecuvântează din anvoanele oficiale dărâmarea satelor, deci inclusiv a bisericilor, nu-i de mirare că un preşedinte al Uniunii Scriitorilor binecuvântează la rându-i "demolarea" unor membri ai propriei bresle, însă cu ce obraz ieşiţi în lume şi cu ce mână puteţi scrie dumneavoastră şi ceilalţi colegi din conducerea operativă a Uniunii Scriitorilor despre abuzurile, atrocităţile şi crimele anilor '50 astăzi, când sunteţi direct răspunzători de luarea dreptului la semnătură, intimidarea, izolarea şi eliminarea din viaţa culturală şi socială a unor confraţi?

Un regim care l-a ţinut pe Voiculescu în cătuşe, care l-a îmbrâncit pe Labiş sub roţile tramvaiului, care i-a obligat pe Blaga şi Arghezi să-şi înghită cuvintele recidivează acum, onorându-şi vocaţia iniţială de terorism ideologic şi statal.

Scoaterea unor scriitori români contemporani din literatura română contemporană printr-un ordin venit oricât de sus, dat cu aceeaşi seninătate cu care se ordonă scoaterea cartofilor din tarlalele CAP-urilor, echivalează cu o adevărată tragedie culturală de care veţi da seama în viitor. Nu era de ajuns că numele lui Constantin Noica, Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran au devenit în ultima vreme indezirabile, trebuie adăugate pe lista neagră şi numele lui Andrei Pleşu, Ştefan Augustin Doinaş, Ana Blandiana, Alexandru Paleologu, Dan Hăulică, Octavian Paler, Mihai Şora, Dan Deşliu, Aurel Dragoş Munteanu, Dan Petrescu, Al. Călinescu (*)! Iar nobila puritate a unui intelectual ca Doina Cornea trebuia şi ea, la rândul ei, umilită atât de josnic? Când în ţări socialiste vecine cu România sunt dezgropate victimele stalinismului, când milioane de osta­tici ai fricii sunt eliberaţi de teroarea totalitarismului, redescoperind dreptul uman de a nu-ţi mai fi teamă să rosteşti cu voce tare ceea ce gândeşti - iată că la noi e iarăşi viceversa, ca în blestemul profetului Caragiale.
Nevoind ca asupra situaţiei mele actuale să plutească nici o confuzie, vă ofer, dle preşedinte, o scurtă fişă personală:

De aproximativ 100 de zile sunt ţinut în arest la domiciliu pentru vina de a fi fost intervievat de un ziarist de la cotidianul parizian de stânga Libération. Neavând mentalitate de canibal şi neconsiderând că un străin trebuie mâncat sau cel puţin bătut când îţi păşeşte pragul casei, recunosc că în acel dialog am crezut, pentru o clipă, că sunt un om liber. De la data de 17 aprilie, locuinţa mea fiind supravegheată de agenţi în civil 24 de ore din 24, nu numai străinii, dar chiar şi colegii români sunt împiedicaţi să mă viziteze, fiindu-mi interzisă, la rându-mi, intrarea în vreo casă particulară. Din aceeaşi zi, legătura telefonică mi-a fost întreruptă şi corespondenţa total sistată, cu o singură excepţie, o vulgară şi anonimă scrisoare de ameninţare cu moartea ca şi cum excluderea mea abuzivă din partid şi din redacţia României Literare nu ar fi fost deajuns, şi pentru a mi se tăia orice mijloc de subzistenţă, soţiei mele, de profesie traducătoare, i-a fost interzisă şi ei semnătura, cartea de presă a lui Boris Pasternak, predată Editurii Univers, fiind stopată.

În ce ţară din lume, un singur interviu despre neliniştile propriei meserii şi despre evenimentele sociale din preajmă îţi poate schimba atât de violent destinul?

Conform căror articole din Constituţia României sunt eu pedepsit? Ce tribunal secret a hotărât că nu mai am dreptul să vorbesc nici măcar cu cei mai buni prieteni?

Şi de ce oare scriitorii sunt din ce în ce mai bine păziţi, în vreme ce borfaşii şi criminalii de drept comun sunt eliberaţi înainte de termen în virtutea unui atât de original umanism socialist?

Când un regim răspunde cu arme adevărate armei de hârtie a poetului, îşi poate asuma de pe acuma o glorie postumă pe măsură.

Deoarece deocamdată consider sinuciderea o formă ineficientă de protest (gestul tânărului martir anonim care şi-a dat foc pe pista de schi din Braşov astă iarnă a rămas, din nefericire, fără ecou, probabil pentru că ne lipseşte dimensiunea necesară perceperii semnificaţiei unui asemenea fapt voluntar şi tragic), vă anunţ, domnule preşedinte, că încă mai vreau să trăiesc.
Mircea Dinescu
Lupta (Paris) nr. 125/1989
Arhiva Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, Fond Dan Culcer