Jurnalul National: Domnule profesor, cati ani aveati in 1944?

Dinu Giurescu: Implinisem 17 ani in februarie. Din vara aceea si pana in noiembrie 1945 ne aflam cu toata familia la Istanbul. Tata primise o misiune atunci, in aprilie-mai-iunie 1944. Data fiind apropierea frontului, faptul ca Armata Rosie se afla la nord de Iasi, tata a socotit ca e mai prudent sa ne stie undeva mai departe. Tata a sosit cu vreo cateva zile inainte de 23 august 1944 la Istanbul.

Cand ati aflat de indepartarea lui Ion Antonescu din fruntea statului?

Am aflat de schimbarea de la Bucuresti prin ziarele turcesti, foarte sumar insa, pentru ca Romania nu ocupa un loc central. Tarziu am aflat ca, de pilda, New Tork Times a acordat pagina I pentru schimbarea care s-a produs in Bucuresti. Prindeam la Istanbul Radio Bucuresti, de unde, in toamna lui 1944, doua elemente mi-au ramas intiparite in minte: primul, se schimbase guvernul Sanatescu, era al doilea guvern Sanatescu, si aparusera numele dr. Petru Groza si Gheorghiu-Dej. L-am intrebat pe tata cine este Petru Groza, iar el mi-a explicat ca a participat la guvernarea Averescu, in anii ’20. Despre Dej mi-a zis ca este un fruntas al muncitorimii, care a fost amestecat in greva de la Grivita si condamnat. Aceste nume erau total necunoscute pentru generatia mea. Al doilea element din toamna lui 1944 si care-ti dadea un fel de frison de teama erau executiile din Bulgaria. In Bulgaria, rasturnarea patronata de Armata Rosie a avut un caracter violent. Si in ziarele turcesti vedeai la fiecare doua zile: "Tribunalul extraordinar din Plovdiv a condamnat 15 insi la moarte, sentinta a fost executata" etc.

Cand ati auzit prima data despre liderii comunisti?

In ianuarie 1945 am auzit la Radio Bucuresti despre Congresul Sindicatelor. Nume noi, era Chivu Stoica, era tovarasa Ana, Liuba Chisinevschi. Auzeam la Radio atmosfera foarte animata a participantilor, aplauzele in cinstea Armatei Rosii, a lui Stalin, atitudinea foarte rezervata fata de rege si cu atat mai mult fata de prim-ministru, generalul Radescu. Apoi vine schimbarea cu impunerea guvernului Groza. Au aparut mici notite in ziare din Turcia. De la Radio Bucuresti nu mai puteai sa afli decat despre "atacul miselesc al prim-ministrului impotriva demon-strantilor in Piata Palatului". Nu mai intelegeam mare lucru din ce se petrecea.

Poate e doar o situatie de moment...

In familie, cu tatal dumneavoastra, istoricul Constantin C. Giurescu, discutati aceste evenimente?

Da, discutam. Dupa schimbarea guvernului de la 6 martie, tata a zis: "Stai, sa vedem". E adevarat ca sunt multi comunisti sau simpatizanti ai comunistilor (ne dadeam seama ca Frontul Plugarilor este de partea Partidului Comunist). Il vedeam insa si pe Gheorghe Tatarescu, pe Mircea Durma, ministrul Finantelor, pe Dumitru Alimanisteanu si pe inginerul Petre Bejan la Economie Nationala. Cu alte cuvinte, acestia erau liberali vechi, nu puteai sa te indoiesti de sentimentele lor, si ziceam: "Stai, domnule, ca poate nu este chiar asa de rau". Poate ca asta este situatia de moment, dar uite ca mai sunt si reprezentanti ai clasei politice traditionale si poate ca lucrurile se aranjeaza.

Familia dvs. dorea sa revina in tara?

Nu puteam reveni in tara, pentru ca intoarcerile in tara ale romanilor din strainatate erau conditionate de o aprobare prealabila a Comisiei Aliate de Control. Tata a facut aceasta cerere si atunci au urmat diverse sfaturi, discutii. Aveam si trei prieteni care erau in serviciile speciale ale guvernului, trimisi acolo din timpul razboiului. Ei ne spuneau sa nu ne intoarcem pentru nimic in lume. Tata insa a zis ca se intoarce. El lucra la istoria romanilor, isi luase fisele cu el si redacta in continuare.

Cu ce v-ati intors in Romania?

Am venit cu motonava "Transilvania". Motonava "Transilvania", ca si motonava "Basarabia" erau doua vase de pasageri foarte noi, lansate in 1938, care in timpul razboiului din anul 1941 au ancorat in Bosfor. Au ramas acolo pe teritoriu neutru. Motonava se intorsese in portul Constanta impreuna cu motonava "Basarabia", aceasta a fost confiscata de sovietici, in virtutea armistitiului, probabil pentru ca se numea si "Basarabia". Motonava "Transilvania" a fost trimisa in Mediterana, Italia, Portugalia ca sa-i culeaga pe romanii care voiau sa se intoarca in tara si care primisera autorizatie. In noiembrie a acostat la Istanbul, ne-am urcat cu totii la bordul ei si am sosit la Constanta. Motonava era mare, era puntea sus, jos se vedeau docherii. Iar personalul care lucra jos avea cate o stea rosie in piept. Si mama, uitandu-se catre tata, zice: "Uite cum te trage ata spre Siberia". A intuit dintr-o data ca aici e comunismul. La asta s-au adaugat imediat zvonurile, controlul bagajelor, se spunea ca in bagajele nu stiu cui au descoperit nu stiu ce si persoana respectiva a fost retinuta.

Care a fost atmosfera pe care ati gasit-o in tara?

Ne-am intors la 10 zile dupa 8 noiembrie 1945. Abia atunci am dat fata cu ceea ce se intampla in Romania in termeni reali. Auzisem desigur despre greva regala, tot prin stirile succinte din ziarele turcesti. Pana am reusit sa reintram in casa din Berzei a mai trecut vreo luna si ceva. Pana la urma, tata a reusit sa negocieze, sa intram din nou in casa, unde, din fericire, nu lipseau prea multe lucruri. Lipsea numai vinul. Erau vreo suta de sticle puse de parinti pentru momentul in care sora mea ar fi urmat sa se casatoreasca.

In aceasta atmosfera am aflat ce se intamplase la 8 noiembrie, de numeroasele arestari operate atunci. Incepuse sa ne fie teama. Prima etapa a fost "ai grija ce vorbesti, vorbeste cu precautie". Apoi a venit Conferinta Nationala a Partidului Social Democrat, in decembrie 1945. Cand am vazut ca au votat sa mearga pe liste proprii de candidati, am zis din nou: "Stai ca lucrurile se mai pot indrepta". Dupa care a venit Conferinta de la Moscova a Ministrilor de Externe si am vazut acolo ca vor fi alegeri, libertatea cuvantului, a intrunirilor, a asocierii, asta era partea buna a lucrurilor. Apoi dusul rece a venit in momentul in care, venind misiunea condusa de Visinski la Bucuresti ca sa puna in aplicare hotararea de la Moscova, a fost completat guvernul cu un reprezentant al liberalilor si unul al taranistilor. Dar a urmat comunicatul guvernului ca ministrii de Interne, Justitie, de Informatii si de Culte au misiunea de a duce la indeplinire declaratia guvernului despre alegeri libere si despre libertatea cuvantului, a intrunirilor.

Ce amintiri aveti din campania electorala a anului 1946?

Am fost martor la mai multe episoade. Intai la manifestatiile organizate de Blocul Partidelor Democratice. Erau manifestatii la comanda, cu convocator, se adunau pe la statuile de la Universitate si-n alte locuri. Am asistat la campania violenta din presa impotriva opozitiei. Blocul guvernamental publica neoficial un ziar Strambatatea, ca replica la Dreptatea. Sigur ca in masura in care cenzura ingaduia, mai citeam si articole, mai ales din Dreptatea, care replicau de multe ori dur la acuzatiile aduse de guvern. Si unul din numere stiu precis ca il arata pe George Macovescu, director in Ministerul Informatiilor in guvernul Groza, il arata cum ocupase o pozitie similara in timpul regimului Antonescu. A reaparut Dreptatea, a reaparut Liberalul, dintr-o data parca aveam sentimentul ca parca totusi lucrurile incep sa reintre in normal.

Sperante, sperante...

LA PREDEAL. In anul 1943, in vacanta, Dinu Giurescu (centru) impreuna cu cativa apropiati

Cand s-au naruit sperantele dvs.?

Total in 1956 la revolutia din Ungaria. Dar din 1945 periodic veneau americanii. In 1946, SUA au presat foarte tare la ONU ca trupele sovietice sa se retraga din Iran. Britanicii si sovieticii intrasera in Iran in 1941, ca sa asigure legatura pentru aprovizionarea URSS cu materiale de razboi prin Orientul Mijlociu. Si acolo, trupele sovietice instaurasera, ca pretutindeni, un fel de guvern popular comunist. Diplomatia americana a reusit sa puna problema evacuarii nordului Iranului in fata Consiliului de Securitate si nu stiu exact din ce motive sovieticii au dat inapoi. Si-au abandonat chiar oamenii lor acolo, comunisti iranieni, din care o parte au fost prinsi si executati de autoritatile iraniene. Si, atunci, tata ne zicea: "Vezi, o presiune diplomatica poate sa-i impinga pe sovietici inapoi", ca atare, exista speranta ca ocupatia sovietica a tarii avea sa inceteze. Aceste sperante erau alimentate si de faptul ca nu se cunostea in acel timp continutul intelegerilor dintre Churchill si Stalin cu privire la sfe-rele de influenta.

Aceste informatii de unde le aveati?

Era Vocea Americii, pe care o ascultam, mai era BBC-ul in romaneste, nu se bruiau pe vremea accea emisiunile. Mai era si "radio sant", in forma unor ziare venite din Occident, care mai circulau inca. Si iar renastea speranta ca sovieticii se vor retrage, fiindca antipatia fata de regimul comunist era universala aproape. Trei sferturi din populatie traia la sate, sute de mii de tarani fusesera pe front si vazusera "fericirea" din colhozurile sovietice.

Campania electorala v-a aparut la momentul respectiv ca fiind o campanie desfasurata in limitele normalitatii, comparativ cu perioada interbelica?

In perioada interbelica am asistat, copil fiind, aveam 10 ani, la campania electorala pentru alegerile din 1937. Nu era nimic special, nu erau acte de violenta foarte mari. In 1946 mi s-a parut initial o campanie electorala relativ normala. Ceva insa mi-a dat de gandit: violenta limbajului. Erau acuzatii asa de dure, in special dinspre presa guvernamentala impotriva taranistilor - "calaii muncitorimii","asupritorii taranimii". Se adaugau vestile despre echipele de batausi care actionau prin teritoriu. O manifestare directa am avut-o prin 1946, cand s-a tinut o comemorare la Ateneu a revolutiei de la 1848. Au asistat fruntasi taranisti (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Mihai Popovici) si cei liberali si multa lume din cercurile care erau de partea taranistilor si a liberalilor. Afara au fost asteptati de echipe de batausi, adusi cu camioane ale statului de la Confederatia Generala a Muncii, cu mare greutate, aparati de studenti, care au inceput sa se lupte cu batausii, fruntasii au reusit sa iasa din Ateneu si sa plece.

Despre procesul lui Ion Antonescu mai pastrati amintiri?

Procesului maresalului Antonescu care l-am trait indirect din facultate. In zilele in care s-a tinut procesul, odata am luat tramvaiul sa ma duc la Drept. Pe vremea aceea circula tramvaiul prin fata Universitatii si mergea pana unde este astazi rectoratul Universitatii. Am luat tramvaiul si se tinea un miting impotriva criminalilor de razboi, erau cateva sute de persoane in jurul uneia dintre statui care cereau "moarte Antonestilor si sustinatorilor". "Moarte", "moarte", "moarte"... Nu eram obisnuiti, era un climat cu care noi, care traiam in mediile astea carturaresti si studentesti, nu eram obisnuiti. Este adevarat ca Romania trecuse prin multe violente, pierderile omenesti de pe front erau mari, deci moartea pandea la fiecare pas, dar nu in climatul politic. Am avut asa sentimentul ca ceva nu e in ordine, pentru ca un proces trebuie sa se desfasoare conform regulilor juridice, in care acuzatia aduce probele ei, apararea poate sa se manifeste.

Dar condamnarea si executarea la moarte cum le-ati perceput?

Ne-am dat seama din comunica-tul oficial ca numai patru persoane au fost vizate. Poate ca in august 1944 sentimentele erau diferite, lu-mea era satula de razboi, isi dadea seama si de raspunderea maresalului pentru ca angrenase tara in razboi, sentimentele impotriva lui Antonescu erau mai net desenate. Intre timp a venit eliberarea, adica ocupatia sovietica, situatia economica era din ce in ce mai grea. Salariatii nu mai faceau fata, nu numai muncitorii, dar si ceilalti salariati, nu le mai ajungea salariul, si cum este opinia publica, dintr-o data, carmuirea anterioara n-a mai fost privita cu ochi negri.

Dar prin 1946-1947 care era situatia?

Era invers, bursa neagra era in floare, isi puteau permite hrana din belsug si delicatese numai cei care aveau venituri mari. Cam cum este si acum. Marfuri se gasesc, dar sunt foarte scumpe. Marea masa a salariatilor se intreba cum de s-a putut ajunge in situatia aceasta. Militarii erau foarte prost platiti, pentru ca era o politica deliberata de inlaturare a ofiterimii din vechea armata. Adversarii politici, taranisti si liberali, erau vanati si caracterizati in toate felurile. Contrastul era foarte mare, de aceea si executia maresalului Antonescu a fost un lucru la care oamenii nu se asteptau totusi. Sentimentul n-a fost acela de justitie. Din toate capetele de acuzare care i-au fost aduse maresalului unul singur era intemeiat. Era vorba de persecutia, raspunderea pe care o avea in moartea evreilor bucovineni, basarabeni si a celor din Transnistria. Dar primul cap de acuzare a fost acela ca a declarat razboi Uniunii Sovietice...

SAPTAMANA VIITOARE EPISODUL 125 Dupa razboi, comunistii "au avut grija" de adversarii legionari. Atat in perioada interbelica, cat si in timpul razboiului, extremele politicii romanesti - comunistii si legionarii - s-au aflat in opozitie permanenta. Deznodamantul "rosu" al conflagratiei mondiale i-a plasat pe legionari in situatia de a incerca prin orice mijloace pentru a-si "scapa pielea". Legionarii, baza de recrutare a bolsevicilor. Dupa intrarea armatei sovietice in Romania, fostii membri ai miscarii legionare au intrat in alerta.