"Galceava politicienilor"

Orgoliile personale sau de partid si coruptia i-au impiedicat pe politicienii romani de la 1940 sa gandeasca "la rece" politica interna si externa. De greselile comise de ei vor profita mai tarziu comunistii.

In perioada de tranzitie ce a urmat Marii Uniri, politicienii romani s-au aflat in dificila situatie de a lua cele mai potrivite decizii pentru destinul tarii. Orgoliile personale sau de partid si coruptia i-au impiedicat sa gandeasca "la rece" politica interna si externa. De greselile comise de ei vor profita mai tarziu comunistii.

"Galceava" politicienilor

"Inima unui neam intreg nu mai batea decat pentru bucuria cea mare a revenirii Printului iubit", scria in 1933 despre momentul Restauratiei - 8 iunie 1930 - un observator al epocii - M.I. Costian.

Intr-adevar, se prea poate ca dupa moartea a doi dintre cei mai iubiti oameni politici ai vremii - Regele Ferdinand si Ionel Bratianu - romanii, in plina criza economica, sa-si doreasca o noua epoca de glorie, a carei prima infatisare avea s-o ia Carol al II-lea. Revenirea lui in tara natala, dupa ce fusese dezmostenit prin decret al Consiliului de Coroana (ianuarie 1926), a fost pregatita de liderul taranist Iuliu Maniu, care, la cateva zile dupa eveniment, avea sa regrete fapta.

INSTABILITATE. Greseala taranistilor o vor specula liberalii. De altfel, intreaga viata politica romaneasca din deceniul al patrulea al secolului XX a fost un camp de lupta intre doua mari formatiuni politice - PNL-ul si PNT-ul. La ele se mai adauga insa alte opt partide care au format guverne, alte 12 partide parlamentare si sapte care aspirau la statutul primelor doua. Partidul Comunist nu se regaseste in nici una dintre categorii: declarat ilegal din 1924, acesta iesise din jocul oficial al puterii. Prea-plina scena politica a gazduit si o galerie impresionanta de personalitati politice, al caror renume nu a reusit insa sa salveze tara din criza profunda in care parea ca se inecase.

FATARNICIE REGALA. "Cer ca toti, fara deosebire de opinie politica, credinta sau obarsie, sa-mi dea sprijinul cel mai larg pentru propasirea tarii prin cinste si demnitate!" - le-a cerut Carol al II-lea romanilor. Cinstea si demnitatea, din pacate, nu au facut parte din caracteristicile personalitatii lui. Primul lucru pe care il face dupa preluarea tronului este izgonirea mamei sale - Regina Maria - de la Bucuresti si izolarea ei la Balcic, pentru a nu putea influenta in nici un fel deciziile politice.

O dorinta a "fiului ratacitor" al dinastiei Hohenzollerinilor - Sigmaringen era dobandirea domniei absolute fara asumarea responsabilitatilor la care se angajase familia regala. Si pentru indeplinirea acestui scop, el a facut tot ce i-a stat in putinta: a "macinat" sistemul de partide politice pentru a-i dovedi slabiciunea, a incalcat sistematic regimul constitutional mostenit de la tatal si bunicul sau, s-a inconjurat de o camarila regala din care faceau parte doar cei care-l adulau neconditionat si finantau capriciile sale si ale "tiitoarei" lui - Elena Lupescu.

Rezultatul a opt ani de domnie "semiconstitutionala" a fost dezordinea in viata politica romaneasca, in care un guvern putea "supravietui" intre patru ani si cateva zile. Desi Parlamentul era ales pentru un mandat de patru ani, o data cu schimbarea primului-ministru se dizolva si adunarea legislativa.

REGELE SI LIBERALII. Cine l-a "ajutat" involuntar pe Carol al II-lea sa-si indeplineasca visul?
In primul rand, liberalul Gheorghe Tatarescu. A ramas in amintirea contemporanilor sai - Gorjul - ca un orator stralucit scolit la Paris si care intre 1934 si 1937 a reusit sa scoata tara la liman prin reformele aplicate. Pana cand Tatarescu a ajuns unul dintre favoritii Regelui, Partidul National Liberal a trecut printr-o perioada nefavorabila. In primul rand ca revenirea lui Carol in tara a avut ca efect imediat scindarea liberalilor.

Unul dintre cele mai longevive partide, care la origine, in 1875, era un partid de stanga, PNL-ul a slujit in ultima jumatate de secol monarhia. Familia "domnitoare" a liberalilor s-a numit Bratianu. Monarhisti convinsi, intelectuali scoliti la universitatile occidentale, Bratienii au stat alaturi de familia regala de la instalarea ei pe tronul Romaniei, sustinandu-i actiunile. Revenirea in tara a "fiului risipitor" Carol al II-lea in iunie 1930, actiune patronata de liderul taranist Iuliu Maniu, a fost respinsa initial de PNL, sustinator al defunctului Rege Ferdinand. Fratele lui Ionel Bratianu - Vintila - a cerut excluderea din partid a nepotului sau, Gheorghe. Motivul: tanarul Bratianu avea un discurs favorabil noului Rege. Din lupta celor doi va castiga totusi I.G. Duca, un alt "lup tanar", ajuns prim-ministru in noiembrie 1933. Pentru cateva zile insa, caci viata i-a fost luata de cei mai inversunati adversari ai sai - legionarii.

Telul comun al liberalilor de orice factura era mentinerea in sfera de influenta a Regelui pentru ca acesta sa nu ia masuri impotriva institutiilor bancare si industriale, in majoritate patronate de ei. Dar Rex (dupa cum era cunoscut Carol al II-lea in cercurile apropiate Palatului Regal) nu avea de ce sa faca o asemenea greseala, pragmatismul si viata luxoasa avand nevoie de sustinerea unor finantatori puternici.

ERORILE TACTICII TARANISTE. Un alt preferat al Regelui a fost Armand Calinescu. "Mic de statura, purtand monoclu negru - ochiul si-l pierduse in timpul unui accident din copilarie sau in prima tinerete - , cu minte agera ascutita si replica prompta, era stimat si iubit de partizani si temut de adversari." Astfel il descrie istoricul Dinu C. Giurescu pe liderul taranist.

Desi nu a condus Partidul National Taranescu, Calinescu i-a reprezentat la Curte interesele. In conditiile manifestarilor autoritare ale lui Carol al II-lea, primirea unui membru al vreunui partid politic in camarila regala era un privilegiu. De care Armand Calinescu se va bucura pana in 1939, cand a avut aceeasi soarta ca si oponentul sau politic Duca - asasinat de legionari. Lipsiti de abilitatea si supletea PNL-ului, taranistii nu au avut de prea multe ori ocazia de a conduce guverne, iar greselile comise se vor intoarce impotriva lor. La originea erorilor politice ale taranistilor se afla neintelegerea dintre cei doi lideri principali ai partidului - Ion Mihalache si Iuliu Maniu.

Pervertirea doctrinei taraniste sub influenta nefasta a vietii politice tulbure si dezorganizate l-a provocat pe Maniu sa admire stilul autoritar al lui Mussolini si al lui Hitler. Intr-un discurs pronuntat la Cluj, el ii oferea ca exemplu admirabil de eficienta in conducere.

CU PUMNUL IN GURA. Pe fiecare dintre acesti oameni politici, Carol al II-lea i-a manevrat dupa bunul plac. Jocurile sale politice si cenzura au secatuit intr-o asemenea masura zestrea sociala si politica a tarii, incat la momentul instaurarii dictaturii personale - 10 februarie 1938 - nu mai avea cine sa protesteze.

Miscarile extremiste au fost si ele anihilate. La cererea Frantei si Angliei, Carol al II-lea a avut grija ca legionarii sa nu ajunga la guvernare, iar in noiembrie 1938 decapiteaza miscarea prin asasinarea "Capitanului" - Corneliu Zelea Codreanu. In ceea ce-i priveste pe comunisti, acestia erau fie in inchisori, fie in strainatate. Asadar, nu reprezentau un pericol politic. Ceea ce nu i-a impiedicat insa, profitand de degringolada postbelica, de o clasa politica si o societate decimate de dictaturile carlista, legionara si antonesciana sa preia puterea si sa o pastreze tot in conditii dictatoriale timp de 50 de ani.

"MODELE" "Avem ca exemplu pe Mussolini in Italia si pe Hitler in Germania, cari prin vointele lor nestramutate au reusit sa trezeasca constiintele natiunilor respective, ajungand azi la realizari invidiate de lumea intreaga (...). Noi i-am privit cu oarecare neincredere. Faptele lor insa le justifica azi cu prisosinta existenta si noi, ca spectatori obiectivi, trebuie sa-i admiram". Iuliu Maniu, 1937

DE-A VOTUL

Insusi sistemul de vot era unul care ii oferea Regelui puteri executive aproape nelimitate. Sociologul Matei Dogan a explicat intr-un studiu documentat de ce a reusit Carol al II-lea sa cucereasca puterea: cheia succesului sau a fost sistemul primei majoritare. Acest tip de sistem - imprumutat din legislatia fascista (1923) - "are rostul sa fortifice guvernul, formand in Parlament o majoritate guvernamentala masiva". Guvernul era numit si astfel controlat mai usor de Rege. Carol al II-lea numea un presedinte al Consiliului de Ministri, care in cateva saptamani trebuia sa "faca" alegeri. P.P. Carp, la randul sau, a descris mecanismul democratiei romanesti astfel: "Dati-mi puterea si va dau Parlamentul". Pe baza zestrei guvernamentale, adica a faptului ca formau guvernul, partidele care organizau alegerile ieseau intotdeauna victorioase. Cu exceptia ultimului guvern liberal al lui Tatarescu, care a pierdut alegerile din cauza ca i-au lipsit 4% din voturi. In cartea sa, "Analiza statistica a «democratiei parlamentare» din Romania", aparuta la Bucuresti in 1946, Matei Dogan numeste acest sistem politic al Romaniei interbelice "democratie mimata".