Inginerii sufletului

Dintre putinele "flori de stil" ale discursului politic din trecutul regim, metafora aceasta prin care erau desemnati scriitorii a fost de netagaduit succes. Pusa in circulatie de Stalin, istoria ei s-a facut pierduta dupa moartea acestuia.

Dintre putinele "flori de stil" ale discursului politic din trecutul regim, metafora aceasta prin care erau desemnati scriitorii a fost de netagaduit succes. Pusa in circulatie de Stalin, istoria ei s-a facut pierduta dupa moartea acestuia. Practicile lui Stalin de a cultiva artistii si scriitorii fusesera insa preluate de discipolii sai din celelalte tari socialiste, chiar daca nu si obiceiul "tarului rosu" de a citi multe si diverse carti.

Intr-o seara din toamna lui 1932, in casa "scriitorului proletar" Maxim Gorki a avut loc neobisnuita intalnire despre care ulterior se va spune ca a inlantuit scriitorii intr-o breasla sovietica, menita "sa produca" dupa canoanele realismului socialist. Erau prezenti (asezati pretutindeni in spatiul apartamentului) vreo 50 dintre marii literati ai Rusiei, iar din partea Biroului Politic (la loc de cinste, in capul mesei) - Stalin, Molotov, Vorosilov si Kaganovici. Se discuta (atunci se spunea "se dezbate") despre rostul literaturii in constructia unei lumi ce urma a fi populata de "oamenii noi". Tarziu in noapte se bea, se canta si se toasteaza in traditia sarbatorii rusesti. La un moment dat (citam din memoriile unui participant): "Stalin se ridica din nou in picioare, cu o cupa in mana: «Pentru Solohov! Da, am uitat sa va mai spun ceva. Viata insasi modeleaza omul. Dar si voi contribuiti la prefacerea sufletului lui. Sufletele oamenilor - aceasta e o productie importanta. Voi sunteti ingineri ai sufletelor omenesti. Iata de ce bem pentru scriitori si pentru cel mai modest dintre ei, tovarasul Solohov»". In istorie va intra inchinarea aceasta, simbolica pentru relatia putere-artist. Peste patru decenii abia, Solohov, scriitorul care ajunsese celebru dupa primul volum al romanului "Pe Donul linistit" (distins cu Premiul "Nobel" in 1965) va povesti "intalnirea de lucru" avuta cu Stalin mai inainte de sedinta din apartamentul lui Gorki. Cum Stalin, cu creionul in mana, ceruse explicatii de ce unii dintre "exploatatori" si dusmani din razboiul civil aveau trasaturi pozitive. Si cum il convinsese stapanul de la Kremlin ca, dupa temele razboiului civil si ale revolutiei, scriitorul sovietic urma a se arunca in valtorile periculoase ale colectivizarii si industrializarii. Ce-a fost realismul socialism si cum era inteles rolul de "inginer al sufletelor" au fost bine descrise de Andrei Sineavski intr-o vreme cand literatura din Est trecea clandestin inspre "lumea libera", unde era publicata cu pseudonim. "Exigenta noastra de a reprezenta veridic viata in dezvoltarea ei revolutionara - explica Sineavski - nu reprezinta decat o chemare la a descrie adevarul intr-o lumina ideala, la a da o interpretare ideala realului, la a zugravi ceea ce trebuie sa fie asa cum este. Caci ceea ce noi intelegem prin «dezvoltare revolutionara» este o miscare inevitabila spre comunism, spre idealul nostru, a carui lumina transfigureaza realitatea sub ochii nostri. Noi reprezentam viata asa cum avem nevoie sa o vedem si asa cum trebuie sa devina conform logicii marxismului»."

Despre scriitorii romani s-ar putea spune ca "primisera totul de-a gata" in materie de practici si teorii pentru "inginerii sufletelor". Ca pentru toti "oamenii muncii", "curelele de transmisie" ale comenzii politice fusesera sindicatele. Prin ele, oricare om care-si muncea painea simtea presiunea puterii partidului. Fie sub forma unui corn al abundentei din care, inspre literati si artisti, se revarsau repartitii de locuinte bune, premii si calatorii ori onorarii grase primite ca avans pentru opere nescrise. Fie sub forma interdictiei de semnatura si publicare ori a avizului intrarii in uniunea de creatie. In 1948, prin intermediul unora dintre sindicalistii cu functii, scriitorilor romani aflati in starea de trecere catre menirea de "inginer al sufletelor" li s-a cerut sa raspunda unor intrebari. "Ce scrie acum?" era prima intrebare despre cel chestionat. Ce munci indeplineste si ce venituri are scriitorul? Care-i sunt angajamentele si contractele literare? Care-i sunt proiectele? Si ultima: "In ce conditii creeaza si ce necesitati sau doleante are in legatura cu conditiile de creatie (bani, timp liber, calatorii pentru studii si documentare etc.)". Nu era nevoie de o deosebita capacitate de gandire pentru a stabili legatura intre "proiecte", "contracte" si "angajamente", pe de-o parte, "doleante" si "conditii de creatie" de cealalta. Nu trebuia nici tumult de imaginatie ca sa ceri "de la stat" o casa frumoasa, concediu platit ("de creatie") ori "avans literar" garantat cu "opere angajate". Dnii voiau sa-si "desavarseasca" poemul, romanul ori schita la Sinaia (caci palatele "odiosilor" de-atunci se transformasera in case de creatie); altii cereau ceea ce azi am numi "burse pe viata" pentru a scrie. Iar partidul-stat - unic proprietar al editurilor si librariilor dupa nationalizare, beneficiar declarat al literaturii si artei - face comenzi, supravegheaza, evalueaza. Si plateste. "Inginerilor de suflete" mai bine decat celorlalti din uzine si fabrici.

"Ionel Teodoreanu se plangea in 1948 ca «traieste exclusiv din avocatura - muncind foarte mult», planuia un roman «Ceata cea mare», in care voia sa surprinda un «moment in care se infrunta generatia noua, revolutionara, cu societatea burgheza» si la «necesitati» voia «100.000 (una suta mii) lei ca sa se reculeaga si sa scrie». Marin Preda era «lector la Ministerul Artelor si Informatiilor», dar «voia sa fie eliberat de munca de minister cu conditia sa aiba traiul asigurat pe durata lucrarii romanului»"