Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lupta cu opoziţia sau lupta de clasă. Aşa a fost numit procesul declanşat în România după intrarea sa în sfera de influenţă sovietică, conform înţelegerilor dintre Aliaţi, la finele celui de-al doilea război mondial.
Lupta cu opoziţia sau lupta de clasă. Aşa a fost numit procesul declanşat în România după intrarea sa în sfera de influenţă sovietică, conform înţelegerilor dintre Aliaţi, la finele celui de-al doilea război mondial.
Un sistem propagandistic de dimensiuni fără precedent difuza şi întreţinea în toate statele europene, ajunse sateliţi ai Rusiei, iluziile că marxismul descoperise “legile” istoriei. “Firul călăuzitor” era lupta de clasă dintre “exploataţi” şi “exploatatori” – “clase antagoniste” în colectivitate. Aceasta era “forţa motrice”, cu efectul final al comunismului. Până în urmă cu mai puţin de două decenii, după teoria aceasta se redactau toate manualele de istorie şi filozofie, iar “socialismul ştiinţific”, care o expunea in extenso era disciplină obligatorie în liceele şi instituţiilor de învăţământ superior, de indiferent care profil, din ţările comunizate.
Din experienţa instalării la putere şi guvernare, Lenin identificase noi forme ale luptei de clasă: războiul civil; lupta pentru transformarea socialistă a micii gospodării ţărăneşti; lupta pentru folosirea specialiştilor burghezi şi lupta împotriva sabotajului lor; lupta pentru educarea unei discipline noi, socialiste în muncă. Nici măcar după cucerirea puterii – îi “îmbogăţise” teoria şi Stalin –, lupta de clasă nu se atenuează, ba, dimpotrivă, încă “se ascute”, reuşitele proletariatului mobilizându-i pe foştii exploatatori şi pe imperialiştii din afara sistemului. Într-o asemenea lume se “lupta” şi pentru pace, şi cu “stihiile naturii” sau “rămăşiţele burgheze” ori se sărbătoreau ciclic victorioasele bătălii de pe “frontul recoltelor”.
Citește pe Antena3.ro
În România, cu motivaţia pedepsirii “criminalilor de război” şi “colaboraţioniştilor” (prevedere a Convenţiei de Armistiţiu semnată de delegaţia română cu Puterile Aliate la 12 septembrie 1944, la Moscova), a fost “zdrobit” vârful “clasei exploatatoare”. Cu “Procesul Marii Trădări Naţionale”, unde-au fost condamnaţi Ion Antonescu şi apropiaţii săi (mai 1946), a început în România seria marilor procese politice pentru lichidarea “opoziţiei”. Manipularea coordonată de serviciile speciale sovietice de pe teritoriul României a continuat cu arestarea fruntaşilor Partidului Naţional Ţărănesc (vara lui 1947), învinuiţi de tentativă de fugă din ţară, procesele intentate marilor industriaşi sub pretextul sabotării economiei naţionale, desfiinţarea monarhiei (decembrie 1947) şi “naţionalizarea” (iunie 1948). Scopul declarat în discursul public al stângii politice era exterminarea “clasei exploatatoare”. Nesiguri încă de reacţiile mulţimii pe care pretindeau că o reprezintă, capii “dictaturii proletare” i-au transferat pe condamnaţii notorii din procesele politice ale vremii în închisoarea din Sighetul Marmaţiei (situată lângă frontiera sovietică) şi i-au încarcerat sub strict consemn (1950).
Toate se făcuseră după învăţătura şi practica sovietică. Dovadă poate fi şi documentul emis de serviciile speciale sovietice în 1947, pentru Polonia, ale cărui prevederi, aşa cum arată retrospectiv istoria, fuseseră aplicate şi în România. Trebuie ca reprezentanţii opoziţiei să fie închişi, specificau respectivele directive. Se va încerca prin toate mijloacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Dacă nu încetează, trebuie compromişi prin campaniile de denigrare. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa-numite “întâmplări neprevăzute” sau închişi prin acuzaţia de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de “înaltă trădare”.
După declanşarea colectivizării însă, închisorile au devenit neîncăpătoare. Căci “duşmani de clasă” erau declaraţi şi aceia care nu-şi îndeplineau obligaţiile la “cote agricole”, şi “şovăielnicii” la înscrierea în colectiv, şi “gură-cască”, pentru că vorbiseră regimul “de rău”. Unora li s-au dat condamnări în procese, alţii au fost pur şi simpli “băgaţi la răcoare” într-un nedefinit “regim administrativ”. Câte unul dispărea de-acasă cu anii, altul revenea după două-trei zile de bătăi şi post negru din sediul miliţiei comunale ori raionale. Într-o lume ce se eticheta, fără drept de apel, a fi guvernată după “legea luptei de clasă”, vieţile oamenilor ţineau de-ntâmplare.
O relatare a unei discuţii dintr-o închisoare sovietică, reprodusă de istoricul Robert Conquest, dovedeşte că şi răsucirile bruşte de destin erau practică uzuală a “vieţii noi”, mulţimile fiind îngenuncheate prin frica de necunoscut. După ce Stalin schimbase capii serviciilor sale speciale, relatează Conquest, un fost ofiţer NKVD le-a prezis tovarăşilor de închisoare: “Unii dintre noi vor fi eliberaţi numai pentru a se arăta clar că s-a produs o schimbare; restul vor ajunge în lagăre să-şi efectueze restul sentinţelor, ca şi până acum”. După ce criterii?, îl întrebaseră camarazii lui, plini de speranţă. “Întâmplarea. Oamenii încearcă întotdeauna să explice lucrurile printr-o anumită lege. Când ai privit din spatele scenei, aşa cum am făcut eu, ştii că în ţara asta a noastră întâmplarea oarbă guvernează viaţa omului.”
