"Prietenul Groza"

Nu si-a pastrat nimic cu ocazia nationalizarii din 1948 cu exceptia casei de la Deva, povesteste despre unicitatea cazului Groza in istoria Romaniei. Nu a intervenit cu nimic pentru a fi scutit sau favorizat la nationalizare! S-a supus ca orice cetatean. La iesirea din sedintele Marii Adunari Nationale, unde s-a votat legea nationalizarii, el mi s-a adresat cu urmatoarea fraza: "Barladene, cred ca sunt singurul prim-ministru care a intrat in functiune bogat si a iesit sarac!"

Cum a intrat Petru Groza, initiatorul si conducatorul unei mici formatiuni regionale si cu baza rurala, in gratia lui Stalin, care l-a sustinut pentru functia de premier al "guvernului de larga concentrare democratica" din martie 1945?

Aceasta este o intrebare asupra careia se concentreaza indeobste analiza ascensiunii si indelungatei cariere politice facute in regimul comunist de catre un nemembru al partidului ce devenise omnipotent in ultimul deceniu al vietii sale. Din fericire, cazul Petru Groza este o exceptie in istoriografia romaneasca, personajului fiindu-i consacrata o biografie care avertizeaza asupra complexitatilor acelui timp. Si totodata distruge cliseele "tovarasului de drum" ori ale "burghezului rosu" care restrang viziunea traseului sau biografic la aventura comunista.

In 1945, cand fusese numit premierul guvernului ce va planta pilonii de constructie ai regimului comunist, Groza avea 61 de ani. Si un trecut marcat de datele de exceptie ale trecerii spatiului Transilvaniei de la starea de provincie austro-ungara la tinut al Romaniei Mari. Fiul de preot roman ortodox care facuse scoala confesionala evreiasca, colegiul evanghelic maghiar si invatase ca bursier al Fundatiei "Gojdu" la Budapesta, ajungand la Viena ca o exceptie a interdictiei aplicate romanilor de a studia in afara Ungariei, scandalizase si inainte "cumintenia" politicienilor si dintr-o parte si din cealalta a Carpatilor cu ideile sale potrivnice oricarui fel de "sovinism". La 1 decembrie 1918, Groza fusese primul orator ce se adresase multimii la Alba-Iulia anuntand Unirea. Intrerupsese impetuos dezbaterile incinse ale "corifeilor ardeleni ai Unirii" despre viitorul statut al Transilvaniei, sfidand opiniile lui Maniu care pleda pentru o autonomie administrativa a provinciei de cel putin zece ani, timp in care Vechiul Regat urma sa mai recupereze din "inapoiere". La 35 de ani, Groza fusese si cel mai tanar ministru din primul guvern al Romaniei Mari.

Capitala ii va produce insa, din mai toate punctele de vedere, deziluzii. Omul cu pofta de viata - si mai ales de placerile ei, cum povestesc aceia care l-au cunoscut - poposise, dintru-inceput, la Capsa. Cu amintirile inca vii ale promenadelor budapestane si vieneze, starnise amuzamentul chelnerilor cand refuzase sa-i creada ca localul in care intrase era Capsa. Adica etalonul luxului bucurestean. "Boiernasi fanarioti" isi va numi colegii de parlament cu pretentii de aristocrati autohtoni. Iar pe ardeleni ii va dispretui pentru clicile de veri si nepoti "descalecati" in politica Romaniei. Coruptia "lumii bune" de la Portile Orientului ii apare insa ca atingand superlativul absolut al viciului.

Dezamagit, in 1927 se retrage, cum spune el, "in barlogul meu din Deva", cu gand sa cugete si sa traiasca dupa rosturile lumii. "Ce sa faci... lumea nu vrea sa joace dupa cum fluier eu, voi juca dara eu dupa fluierul ei, vorba e ca «jocul vietii» tot va merge", ii scrisese Groza in tinerete, fratelui sau Victor. Si «jocul vietii» continua. Cumpara mosii, actiuni, fabrici, banci, hoteluri, cinematografe, izvoare de ape minerale, magazine... Din avocat de succes ajunsese om de afaceri, cu ceea ce-am spune azi, mari calitati manageriale (la un moment dat facea parte din nici mai mult nici mai putin de 45 de consilii de administratie!). "Daca as fi trait in America, ajungeam mult mai departe pe drumul imbogatirii...", ofteaza el fara regret caci cresterea averii nu-i copleseste, nici nu-i ingradeste spiritul ingrijorat de viitorul colectivitatii. "Solidaritatea burgheza a murit" iar in locul ei va veni "o lume noua" in care cetatenii vor fi "tovarasi", prezice el in 1931 intr-un interviu acordat unui ziar maghiar. Iar ca bilant al anului 1932, isi noteaza: "Lumea se avanta in incercari disperate pentru a salva o ordine veche".

Intr-adevar, cu sau fara voie, romanii si vecinii lor din aceasta zona a Europei intrasera in "era multimilor" despicandu-se, cum scrie Groza in 1935, "tot mai conturat in doua: dreapta si stanga". El alesese stanga desi fondase "Frontul Plugarilor" ca organizatie cu caracter profesional, iar membrii sai apareau la festivitatile locale in formatii si cu saluturi asemanatoare legionarilor.

Multe s-au spus despre el. "Groza este ceva aparte" - il caracterizase fruntasul taranist Ghita Popp cu o ambiguitate pe placul reginei Elena care a preluat expresia. In documentele comunistilor, chiar dupa asocierea la putere, nu i se zicea "tovaras", ci "prietenul Groza". El se numea "dacul din umbra Sarmisegetusei". Ori "Zacheul taranilor din Apuseni" asociindu-se vamesului bogat care la chemarea lui Hristos si-a impartit avutul cu sarmanii.

Amintirile celor care au lucrat cu Groza in anii puterii comuniste sunt presarate cu episoade de interventii facute indeosebi prin intermediul unor "cucoane" frumoase. La capatul vietii a cerut si pentru el o derogare de la cutumele comuniste ale "prietenilor": sa i se oficieze, la inmormantare, intregul ritual religios. Al bisericii ortodoxe si al celorlalte culte recunoscute in tara. "Eu nu stiu ce-i acolo sus si vreau sa ma asigur jucand si pe culoarea dumneavoastra", s-ar fi justificat el inainte de moarte, dupa marturisirea rabinului Mosen Rosen.