Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Florenţa Albu ● Titel Constantinescu
De fapt, Florin Mugur este singurul prieten rămas: după moartea Danei, ne mai dăm telefoane, să nu uităm să mai vorbim; şi de atâţia ani, decenii, este singurul om cu care mă mai confrunt, măcar pentru că am lucrat împreună atâtea volume.
Pentru a ajunge la ei, în Bibescu Vodă, traversez toată piaţa nouă, zona rezidenţială la care se munceşte ziua şi noaptea (timp cât pentru piramidele faraonilor!). Un decor gol, în care nici oficialii apropiaţi dictatorilor nu vor să locuiască, am auzit; ei nu vor să-şi părăsească vilele şi grădinile din preajma lacurilor, bunăstarea pe care au moştenit-o de la "foşti"...
Acum se lucrează la fântânile arteziene, încărcate cu tot felul de decoraţii florale şi animaliere de inspiraţie asiatică; monstruozităţi pe care apa le va îmblânzi poate.
Din această răscruce: Calea Victoriei "lui", Splai, Magistrala Nord-Sud şi continuarea Splaiului, spre locul unde a fost Morga - toate sunt flancate de blocuri-stas, uriaşe, toate la fel de indistincte, încât te prinde urâtul, te rătăceşti.
La plecarea de la ei (Iulia are mâine zi de dializă, aşa că plec devreme), Mugur îl ia pe Fix la plimbare; ne plimbăm prin acest decor, pe această scenă tristă, plină de mormane de moloz şi de câini vagabonzi. Chiar Dealul Mitropoliei este flancat de două blocuri uriaşe care mănâncă toată perspectiva. La întoarcere, între Biserica Sf. Ionică şi Sf. Gheorghe, bătrâni şi bătrâne, cerşetorii, cloşarzii Bucureştiului. Zac în marginea "ctitoriilor" goale, pe câte un colţ de zid sau de moloz, la un loc cu câinii, şi ei nişte demolaţi. Mă întreb câţi or fi găsiţi morţi printre ruine, câţi or fi crăpând de frig şi foame (ei nu sunt otrăviţi precum câinii, ei mor, în oraşul lui Ceauşescu, de moarte bună!).
Şi mai devreme am văzut o nuntă ţigănească - un şir de maşini gătite cu păpuşi-mirese pe capote şi nişte lumânări de nuntă, cu buchete de flori cât roata carului...
Treceau bişniţarii bogaţi, aliaţii puterii, sfruntând sărăcia românului, cerşetorimea, proletariatul venind de la muncă, de la piaţă, cu oase goale şi salamul tot mai scârbos... Metropola noastră, auzi, metropola!
Şi o gogoriţă de ultimă oră, o minciună mai sfruntată decât toate celelalte: comunele demolate, "sistematizate", modernizate, încep să trimită telegrame de mulţumire, de recunoştinţă şefului, pentru condiţiile în care trăiesc azi...
(Au să ne acorde cât de cât înţelegere generaţiile celuilalt secol/mileniu, moştenitorii acestor distrugeri şi acestui urât? Ne vor ierta? Vor mai putea ei realiza, în mileniul celălalt, ridicolul nostru tragic, obsesiile obsedantelor decenii, legenda acestui "Cotidian" sufocant, incredibil? Vor mai înţelege râsu' plânsu' nostru? Doamne, fereşte-i de băşcălia tâmpă, de spiritul acesta autohton, corcitura, corceala, nici orient, nici occident...
Mileniul celălalt! - oprobiul lor, uitarea, moartea - şi uite cât de patetic ne cutremurăm, uitând de "epoca noastră Cea" strălucită).
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, Bucureşti, Cartea Românească, 1994, p. 411-412
Da! Chiar azi imprim o piesă lamentabilă despre ilegalişti şi eroism revoluţionar, inventată de A.P. Eram la sfârşitul ei. Cei doi interpreţi principali, Mirela Gorea şi Pintea, actori minunaţi, dar care acceptă, bieţii de ei, din când în când, să joace roluri imposibile numai de dragul nostru, ajutându-ne într-un fel să ne facem şi noi planul obligatoriu, pentru a ne putea lua salariul, spuneau privind cu ochii în "zarea luminată de partid" şi alte alea: "Priveşte! Ce lumină! Vom putea spune că aceasta e... primăvara!", "... speranţelor!", completa Mirela, punând patetic punct piesei. Dar, peste acest final "nemaipomenit", am auzit brusc un zornăit de lanţuri! "Dumnezeule, ce-o fi asta?!", mă sperii eu. Am oprit imprimarea. Asta ne mai trebuia: zornăit de lanţuri, ca ecou al replicilor atât de "romantic-revoluţionare", cum se tot spune în epoca N.C.! Am auzit hohote de râs în cabină. Dan Condurache, care-şi terminase rolul (instructor de partid în ilegalitate, motorul piesei!), găsise prin recuzita noastră de teatru un lanţ gros pe care-l foloseam la scene cu temniţe "grele"
şi-l scutura, acompaniind chiar momentele de "fericire" şi "speranţă" ale celor doi eroi romantici, cu zornăitul lugubru, rău prevestitor al lui. Nebuni şi inconştienţi mai sunt actorii ăştia, în stare să te bage la puşcărie! Am râs toţi ca de o "glumă bună"! Sper să rămână între noi, fără "ecou"!
Titel Constantinescu, Frica şi... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 319-320
Citește pe Antena3.ro
