13 august 1989

● Doina Cornea ● Tia Şerbănescu

Mergând mai departe cam în ace­eaşi ordine de idei, sunt aproape si­gu­ră că în frageda-mi copilărie, atât cât îmi stă azi în putinţă să-mi reamin­tesc trăirile de atunci (după cum mă simt îndreptăţită să deduc că toţi co­piii, la începutul existenţei lor, au virtualităţi multidirecţionale asemă­nă­toa­re alor mele): mă bu­­curam de o dis­­po­ni­bilitate naturală şi faţă de spi­ri­tual, nu numai faţă de cea le­gată de palpabil. "Naivitatea" copilăriei nu cu­prinde oare şi un spaţiu virtual al li­ber­tăţii, pe lângă cel al reacţiilor con­di­ţionate sau cel al ignoranţei? Co­pilul foar­te mic este liber de ură, liber de minciună, de viclenie, de agresivitate. Aceste forme de condiţionare, de în­grădire a libertăţii şi le însuşeşte doar după ce a avut contacte mai mult sau mai puţin îndelungate, cu gesturile şi modelele men­ta­le viciate ale adulţilor sau ale copiilor mai mari, contaminaţi la rândul lor.
Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete - urmat de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, 2009, p. 73



N-am mai scris de mult aici - pentru că sumedenia de evenimente petrecute din martie încoace m-au răpit cu totul ba, chiar mai rău, mi-au anihilat dorinţa de a scrie, de a mă întâlni cu propriile mele gânduri sau vorbe. Cu alte cuvinte, m-am rupt de mine însămi cu violenţă. Suntem la 13 august - azi e ziua Adinei şi mi-a făcut plăcere să-mi beau cafeaua cu gândul la o stradă din Paris, unde cred că locuieşte - şi dibui acum, printre aceste vorbe sărăcăcioase, după sufletul meu, adică după acea ficţiune în care ne punem atâtea speranţe de înţelegere cu lumea. Dacă aş înşira sec tot ce mi s-a întâmplat anul acesta, ar părea neverosimil.

Va trebui să-mi pregătesc pofta de a scrie şi îndemânarea de a împodobi un pic întâmplările pentru a le putea face credibile, adică suportabile. E o zi frumoasă de vară şi sunt singură. Am în spate: darea afară din seviciu, excluderea din partid, munca într-o tipografie cu încadrarea muncitor categoria V, moartea mătuşii mele, internarea vărului meu în spital, un accident uşor de maşină (cu ridicarea permisului pe o lună) iar în faţă, operaţia de scoatere a bilei. Şi, în tot acest hău, o singură bucurie, dar întreagă: băiatul meu, care a dat examen de admitere la liceu, a intrat pur şi simplu primul din cei 350 de candidaţi.

Am fost atât de mirată de această întâmplare - de când nu mai văzusem un loc câştigat de cine-l merită? -, că s-a învârtit liceul cu mine când am văzut lista. A fost singurul moment de normalitate din viaţa acestui an buimăcit. Mă întreb uneori cine mi-a şoptit să încep aceste no­te tocmai în pragul lui? Ce presimţiri neştiute sau ne­băgate în seamă m-au îndemnat să-l aleg tocmai pe el?

Şi, cu toate astea, plecarea forţată din presă n-o regret. Poate să pară falsă această afirmaţie acum, post factum, dar e adevărul pur.

Nu, n-o regret, deşi m-am trezit visând o dată că trăiam acel sentiment curios şi special pe care doar gazetarii îl recunosc imediat: acela că aveam de scris un articol. Nu-l scriam, nu ştiam subiectul, ştiam doar atât, şi anume esenţialul: că aveam de scris... şi eram, o spun cu oarecare jenă, fericită şi surprinsă că încă îmi fac meseria. Iar alteori, când sunt silită să-mi spun numele, o uşoară ezitare observând că sună mai scurt. Nu mai adaug numele ziarului şi nu mai am parte de contemplarea acelei secunde de temere zugrăvită pe faţa interlocutorului: "O să mă înjure?".

Casa Scînteii a rămas în urmă şi nici măcar nu întorc capul când trec pe lângă ea. Am intrat în altă lume. E altceva. Sunt altceva. Sunt muncitor. Băiatul meu a observat, legat de asta, că, în fine, la noi în casă se exercită acum dictatura proletariatului.

Ştiu că lucrurile sunt fără întoarcere. Dar ceea ce îmi ţine trează atenţia este gândul că, odată, îmi voi lua revanşa în faţa celor care mi-au întors spatele acum şi m-au ponegrit pe nedrept. Îmi vine să-l parafrazez pe Titu Maiorescu din Jurnalul său vienez: "Am să le arăt eu măgarilor de români ce înseamnă un român!". Pentru asta ar trebui, în primul rând, să trăiesc şi în al doilea rând să scriu. Însă eu nu mai garantez de nici una. Dar să las asta. Nu mă simt în stare să ţin socotelile. Sunt doar obosită - obosită cum nu se mai poate. Cred că nenorocirea, înainte de orice, te oboseşte: moartea mătuşii mele mi-a pus plumb în toate. Sunt obosită de moarte, de moartea ei. Poftim, ce înseamnă scrisul: potriviri de cuvinte pe margi­nea nenorocirii!
Tia Şerbănescu, Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989, Bucureşti, Compania, 2002, p. 230-231