13 mai 1989

● Monica Lovinescu ● Stelian Tănase ● Victor Felea

Marie-France îmi dă prin telefon numele celor de la care a obţinut pentru moment - va continua - semnătura pentru Apelul Ligii în Favoarea Scriitorilor Persecutaţi. Marea ei victorie: l-a convins şi pe Cioran, al cărui nume apare astfel pentru prima oară pe o petiţie!
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 176


Brucan şi Corneliu Mănescu, mutaţi în Bucureştii Noi. Femeia de serviciu îmi spune că S.B. locuieşte vizavi. Îi con­fun­dă numele, îi zice Dan Deşliu. A doua zi îmi dă numele real. Mă văd cu D.D. la Casa Scriitorilor şi-l întreb dacă a fost deportat. Nu, acolo stă Brucan, zice. O maşină îl păzeşte zi şi noapte.
L-a întâlnit pe Brucan la capul liniei, stă­tea la coadă să-şi ia raţia de carne în Str. Izbiceni. O casă galbenă. Să văd cum dracu' mă apropii. Mănescu stă în spatele complexului dincolo de unde a fost casa verde, unde-s în­mor­mântaţi doi legionari, Moţa şi Marin.
În Polonia, lucrurile iau un curs ciudat. Ruşii declară că nu se amestecă, chiar dacă se vizitează cu polonezii. Şevardnadze dă asigurări. Pentru ei, relaţia cu americanii acum e prioritatea absolută. Ar fi în stare să dea ce-au luat la Ialta - Polonia, acum, în ‚89 -, numai să ajungă la un acord. Nu mai au resurse pentru înarmare, în Afganistan au eşuat. Acasă, şandramaua lor se clatină. Gorbaciov nu a trecut la NEP, numită pentru el perestroika şi glasnost, de dragul refor­melor, ci pentru că altfel se pră­bu­şeşte. Primesc săptămânal Moscow News, la care m-am abonat. O scă­pare a oficia­lităţilor, a cenzurii, care nu stopează fluxul de informaţii glas­nost dinspre Kremlin, sau un joc politic? E un miracol că, în asemenea împre­jurări, când Ceauşescu şi-a făcut din liberalizarea comunismului de tip Gorby cel mai mare duş­man, poţi, la Bucureşti, să te abonezi la cel mai glasnost ziar din URSS. Ce schimbări se petrec la Moscova, ce interviuri şi reportaje apar aici! Se vorbeşte de Buharin, Troţki, Stalin şi gulag. E revista cea mai deschisă din URSS, cred. Suntem tot mai departe de asemenea abordări. NC blindează baraka (sic!) lui şi suntem cam pe unde erau ruşii în 1949, un fel de război rece împotriva populaţiei proprii. Presa aici, un monolog care foloseşte zece cuvinte. Polonia merge pe alegeri. Lumea ascultă Europa Liberă cu respiraţia tăiată. E rândul Poloniei din nou, după Berlin, Buda­pesta şi Praga. Care este limita de toleranţă a ruşilor? Aici e cheia.
Fierbere. Ne întâlnim, discutăm, dar nu se leagă nimic. Frica dom­neşte. Stupid este că puţini, dacă nu nimeni, nu recunosc. Mai este şi faptul că nu găsim care să fie primul pas. Un grup? Un memoriu la autorităţi, o scrisoare deschisă? Un program politic? Eu cred că se pot face multe, doar să ne organizăm puţin. O tactică în scară. Când facem prima mutare, să le avem pe următoarele două-trei pregătite. Până se ocupă miliţia să ne adune cu făraşul după pima ieşire, să bubuie a doua etc. Tempo, să ne mişcăm mai repede. Avem şi contactele afară necesare. Numai să ne hotărâm odată, dar nu reuşim. Ostenit de zădărnicia atâtor discuţii, mă întorc la Îngerul Iacob. Mai grăbit, mai decis să termin. Nu ştiu de ce am impresia că timpul se accelerează. Vin prea multe veşti în aceeaşi zi. E ceva în aer. La cârciuma scriitorilor, o atmosferă ireală. Ocolim subiectele fierbinţi. Cenzura, nebunia şefului, mizeria. Lumea e mulţumită că în penuria asta are un loc ferit unde poate veni să mănânce şi să cumpere câte ceva pentru acasă şi să-şi închipuie astfel că trăim vremuri normale. Un scriitor costă astăzi numai ceva mărunţiş. E posibil şi să nu-l publici. Dacă are de unde să ia votcuţa şi ceva alimente, e bine merci.
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă.Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 86-89.


A apărut (şi) volumul Poezii de Ana Blandiana (Colecţia BPT, Editura Minerva, 1989, Prefaţă de Eugen Simion, Notă biobibliografică de Elena Murgu), cu toate că interdicţia rubricii sale din România literară nu a fost ridicată.
Recitind din când în când, poezia Anei Blandiana, îmi stârneşte reacţii contradictorii. Uneori mi se pare au­tentică şi îmi reţine atenţia, cel puţin pentru moment. Alteori, mă surprinde "făcutul" şi răceala ei, mi­ma­rea trăirii, nu trăirea însăşi transfi­gurată.
Totul trece prin cap, printr-un filtru raţional, înainte de a ajunge pe hârtie.
Poate că mă înşel (se mai în­tâmplă), dar nu pot scăpa de senzaţia unui artificiu (ingenios) care îi pre­zidează versurile.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 726