● Titel Constantinescu ● Mircea Zaciu
Emoţionantă azi, Dida Drăgan, repetând pe scena Sălii de concerte pentru spectacolul din seara asta.
Mi-a plăcut întotdeauna cum cântă, dar n-am văzut-o niciodată la o repetiţie şi m-am bucurat descoperind-o astăzi, într-un decor neluminat, un fel de peron de sticlă, de staţie de metrou şi ea, abia existând ca fiinţă mică, gingaşă, profilându-se vag peste lumina obscură a unui perete încă nesofisticat de becuri şi beculeţe colorate. Este o cântăreaţă excelentă care, din păcate, nu are repertoriul exact a ceea ce ar trebui să aibă, şi aici, ca oriunde la noi, funcţionând acel program obligatoriu, dictat de frica şi teroarea cenzurii, a ceea ce place sau nu place celor doi "stâlpi" ai nefericitei noastre existenţe.
Eram doar câţiva în sală, dar am aplaudat-o sincer. Şi, ca să fiu şi cinic, mai adaug acestei bucurii o alta, bucuria mazărei! Da! Am găsit doi ţărani, speriaţi să nu-i vadă miliţia, cu două pungi de mazăre verde şi un cântar mic de mână, opriţi în faţa unei frizerii şi eu, fiind unul dintre fericiţii, cel de-al doilea din cei patru câţi au putut cumpăra, care a ajuns la Radio cu o pungă de două kilograme de mazăre nouă, verde, proaspătă. Am stârnit revoluţie! Uimiri. Invidie. "Unde ai găsit-o? Mai avea? Ah, mazăre!" Stare de euforie în faţa a două kilograme de mazăre păstăi! Pentru că pieţele sunt goale nu numai de marfă, ci de ţărani. Nu pot vinde decât cei care au carnet de producător cu contractarea la stat a unui porc! Dai un porc şi ai contractul de vânzător! Şi ţăranii, înfricoşaţi de amenzi, de puşcărie, vând pe ascuns, pe străzi dosnice sau direct, la prispa lor, asta fiind avantajos doar pentru posesorii de maşini. Da! Am cumpărat două kilograme de mazăre. Probabil prima şi ultima din vara aceasta. Unde mai am eu norocul să mă-ntâlnesc în faţa unei frizerii cu un ţăran vânzător de mazăre proaspătă? Două mari bucurii care m-au copleşit astăzi: cea a muzicii, cântată de o mare artistă şi cea a mazării verzi pe care o voi mânca în seara asta!
Titel Constantinescu, Frica şi... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 320
Masă cu Niki. Înainte, la Facultate, unde-l găsesc împreună cu Eugen Simion şi mai apoi cu Ina, dar ea se grăbea să intre într-o şedinţă. Mă "ceartă" (convenţional) că nu i-am căutat, ar vrea să ne vedem: "Tu eşti trist, Mircea, ce ai?" Îi zic că şi eu aş fi vrut să stăm de vorbă, însă observ imediat o mică tactică de amânare: nu e liberă decât de marţi încolo, sâmbătă pleacă din Capitală ş.a.m.d. Îi propun să o invit la o cafea, în oraş, mâine. Nu e liberă decât după şase seara, iar eu am la cinci "Rotonda" de la Muzeul Literaturii, încât... S-o lăsăm deci pe altă dată, convenim, spre uşurarea ei, bănuiesc. Nu sunt nici sigur, am de la o vreme, suspiciuni exagerate, nejustificate: la urma urmelor, oamenii au şi alte griji, programe etc. decât să-mi stea mie la dispoziţie, îmi spun imediat, puţin ruşinat de gândurile mele. Oricum, sunt sceptic că aş fi obţinut ceva, chiar dacă am fi putut sta de vorbă. Totuşi, îi dau mandat lui Niki să discute el, mai ales că fusese ideea lui: să fiu lăsat în casă, să nu mă bâzâie nimeni, să mi se dea voie să plec anual să-mi văd familia, vara. Atât.
N-aş cere mai mult, mi-ar fi (deocamdată) suficient spre a-mi regăsi un mic echilibru necesar reluării scrisului. Recunosc, Niki a avut intuiţie bună, ideile (şi propunerea) erau ale lui. Lungă discuţie apoi despre actuala situaţie şi perspective. Niki crede sincer într-o iminentă schimbare, iar aceasta trebuie să ne prindă "aici". În acest sens, a devenit mai conciliant faţă de Dere, el crede că acesta ar şti mai multe decât noi şi că strategia lui, la Uniune, e singura ce ar mai putea salva ceva. Un statu quo, chiar cu această aparenţă de letargie, ar fi preferabil unui scandal care ar duce la desfiinţarea Uniunii. Iar când lucrurile se vor răsturna, va fi poate mai greu să reînfiinţăm Uniunea, structurile ei ş.a.m.d., în "vidul" ce s-ar putea crea. Or, aşa, într-un soi de "hibernare", lucrurile îşi vor reveni firesc şi vom putea beneficia de ele ca structuri existente, recunoscute, nemodificate în fond. Asta explică, aşadar, pasivitatea generală, cât şi încetarea oricărei opoziţii deschise faţă de actuala conducere (Dere &Co). Paler însă ar dori acum să redeschidă ostilităţile, a tatonat terenul pentru un memoriu, cu semnături multe, pentru convocarea grabnică a Consiliului, căci pare scandalos ca de doi ani totul să fi căzut în amorţire. Niki nu este însă de părere că acţiunea lui P. să fie susţinută, ea poate fi o simplă aventură, dar mai poate fi (pentru unii, care nu-l iubesc pe P.) chiar o provocare. Ea ar putea duce la desfiinţarea brutală a Uniunii, ceea ce nu ne-ar servi la nimic. Dimpotrivă. Încât, tot mai multe voci susţin că e preferabil să-l lăsăm pe Dere în apele lui, mai cu seamă că el va încerca, probabil tot din raţiuni electorale, cu gândul la viitor, să ajute individual, în cazuri particulare, cu scopuri "samaritene" sau "sindicale" pe cât mai mulţi scriitori. Asta ar explica şi modificarea lui de atitudine în cazul meu. De altfel, Viorel Ştirbu, care e omul lui de încredere, îmi confirmase şi el această impresie, arătându-mi şi că Dere a înlocuit masiv în ultima vreme "aparatul" administrativ, numind în diverse posturi tineri scriitori. - Seara, la Ianoşi. Îi explic de ce nu vreau să mai apelez la Moş.
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros,1998, p. 439-440
Citește pe Antena3.ro