x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

15 octombrie 1989

0
15 Oct 2009 - 00:00

● Sanda Stolojan ● Alexandru Tatos ● Stelian Tănase



La ceai, la Cioran şi Simone. Cioran cântăreşte numai 50 de kilograme, dar mănâncă mult şi pare sănătos. Aflu că figurează din nou pe listele Premiului Nobel, în ciuda refuzurilor sale repetate. Îmi cere să-i povestesc călătoria mea în Un­ga­ria. Jubilează, "ştii, eu sunt un-gur!" (protestez: "ei, las-o mai în­cet!"), "tatăl meu vorbea ungureşte, de altfel m-am născut sub Kaizerul Franz, cetăţean austro-ungar!...". Continuă: "Ştii, francezii sunt aceia care, pentru a distruge Germania şi Austro-Ungaria, au uneltit ches­tiunea cu Transilvania... A fost voinţa lui Clémenceau!". Iar Simone, din fotoliul ei: "Dar ai spus întotdeauna că românii erau majoritari şi că era dreptul lor să aibă Transilvania!". Cioran zâmbeşte ironic. I-am tradus în româneşte comenta­riul la "Rugăciunea unui dac". Ar vrea să fie citit la Europa Liberă, ţine la fraza în care vorbeşte despre "neantul valah", vrea ca românii să audă acest lucru, vrea să-i stimuleze, să-i trezească...
Sanda Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul pari­zian. Traducere din franceză de Micaela Slăvescu. Revizuită de Sanda Stolojan, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 308
Sănătatea Lianei merge tot mai bine, şi ăsta e lucrul cel mai important de semnalat. Să dea Dumnezeu ca şi în continuare totul să fie la fel de bine!

În ceea ce priveşte filmul, productivitatea e foarte bună (am trecut de jumătatea filmărilor). Luci Pav­lovschi se dovedeşte a fi o directoare excelentă şi mă bucur c-am avut intuiţia şi şansa să contribui la promovarea ei ca directoare. Pe de altă parte, sunt destul de mulţumit de ceea ce am făcut - raportat, desigur, la ceea ce mi-am propus - şi sper să nu fie o senzaţie greşită. Am văzut materialul, cadrul este veridic, actorii - cu toate temerile mele - destul de buni. Cred că am găsit soluţii să le aduc un plus de caracterizare şi să estompez ina­­­d­ver­tenţele, ba chiar lipsa de logică a scenariului. Să vedem cum o să se lege...

Dar ceea ce sunt absolut sigur e că nu va fi un film pe gustul mult stimatului tov. Dulea. Mi se rupe, deşi se va ajunge, probabil, la un mare scandal. Dar nu mai am nimic de pierdut!
Alexandru Tatos, Pagini de jurnal. Ediţie alcătuită de Liana Molnar-Tatos, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p. 542
Vin de la piaţă. De câteva zile se întâmplă o foarte frumoasă poveste: vedem zările comunismului, le simţim boarea rece pe pielea noastră. S-a raţionalizat consumul de alimente. Nu primeşti decât 200 grame dintr-un sortiment de mezel. Ai dreptul la 15 ouă lunar. O stare de iritare la oameni. Lumea, destul de docilă, se aşază la cozi cu gândul că mâine va fi şi mai rău. Piaţa re­almente goală. Ţăranii nu mai vin să-şi vândă produsele, pentru că nu-şi pot cumpăra de mâncare, şi preţurile impuse de mercurial sunt foarte joase. Aşa încât tarabele sunt pustii. Găsesc în schimb flori, superbe crizanteme şi miliţieni în uniforme, am recunoscut şi câţiva activişti (inconfundabili, omul nou) puşi să supravegheze ordinea, nu cumva cineva să se plângă. (...) Când or fi venit? Dar până când vom avea de mâncare, va mai dura cel puţin zece ani, aşa încât să ne obişnuim cu prezenţa lor. În loc de hrană, inti­mitate. Flămând, dar cu ochii pe bastonul de cauciuc. Cam aşa trăim. Introducerea cartelelor (fără garantarea produselor) este încă un pas spre dizolvarea societăţii civile. Cineva de sus hotărăşte la ce avem dreptul (nu ce drepturi avem, în acest caz), câte grame de mezel, cât de aer (metri cubi în apartament), câţi bani, câte ore de lucru, ce program tv. Iar noi, încolonaţi, mărşăluim. (...) Înainte şedeam la coadă un ceas, de două-trei ori pe săptămână, şi luam unul-două kilograme de brânză, carne... Astăzi stau zilnic un ceas şi iau 200 g salam. Şi ăla infect. Suntem foarte aproape de cantinele populare visate de regim. Când o să ne ali­niem cu sufertaşul la un ghişeu să cerem politicoşi ciorbiţa, felul doi, biscuitul, paharul cu apă. Care şi acestea, din când în când, vor lipsi (din ce în ce mai des), până când cantinele se vor închide. Şi apoi? Logica sistemului asta este. (...)
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 154-157
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de