16 aprilie 1989

Radu Ciobanu ● Doina Jela ● Livius Ciocârlie

Sâmbătă şi duminică, la Ti­mişoara, călătorie epuizantă şi la dus, şi la întors, înghesuială, duhoare, animalitate. Lizi a redevenit cea dintotdeauna, doar că ceva mai gravă (ori, poate, doar mai preocupată), oricum cu mai puţină disponibilitate pentru noi. În mod sigur fericită, şi asta ne ajunge. Cristi, palid şi slăbit de emoţii şi de alergăturile unei săptămâni tensionate. Cât despre el ce să zic? O mână de om în jurul căruia gravitează de acum întreaga casă. Bineînţeles, cel mai... Ceea ce nu pot uita de atunci sunt căldura acelui trupuşor, respiraţia lui, energia cu care îşi pretinde laptele şi pofta foarte sonoră cu care îl înfulecă.
Radu Ciobanu, Ţărmul târziu. Jurnal 1985-1990, Deva, Emia, 2004, p. 177


Aseară, sâmbătă, la ora 9:00, veneam cu tramvaiul de la G.F. Pe la Bulevardul Tomis s-a urcat un grup de muncitori moldoveni. Veneau de la o nuntă. Beţi. Casetofoane, sticle golite pe jumătate, femei vesele. Au dansat, au chiuit, au cântat într-o dezlănţuire din aceea, tipică, aş spune acum, de frenezie a dis­tracţiei care mai are puţin şi dă în scandal. Turşeasca, băăă, turşeasca, urla unul, hai, turşeasca, că suntem în Dobrojea, şi tropăia îndrăcit, în spaţiul care i se lăsase gol în mij­locul tramvaiului. Tănăr, înalt, vânos şi vânăt la faţă, din cauza alcoolurilor tari, probabil, urla: "Uite-aşa, că moldovenii i-a bătut pe turşi şi acum joacă turşeasca, Ştefan, Ştefan, le-ai dat-o-n gură la turşi, şe mai".
Mda. La ei acasă, moldovenii sunt oameni primitori, aşezaţi, cu rădăcini. Cei de acolo spun că în Dobrogea, sau în Ardeal, au plecat doar cei mai răi dintre ei. Dacă cei răi înseamnă cei care n-au avut ce mânca, asta poate să fie adevărat. Pe aici lucrează mai ales în construcţii, îi recunoşti şi le recunoşti imediat, ori în ce fel s-ar travesti şi în ce mediu s-ar amesteca; femeile: inele multe, făcute la strung, păr permanent, cu vârfurile tocite, sârmos de la praful de var; bărbaţii: blugi, ten vineţiu, pergamentos de la alcool tare, feţe emaciate, priviri mieros-pânditoare şi mers furişat şi apăsat, inegal, de vietăţi hăituite, pe care foamea le scoate totuşi la vânat.
Îmi amintesc de un drum făcut noaptea, cu trenul, spre Bucureşti. Un vagon gol, de personal, eu cu patru-cinci călători, dintre care trei moldoveni. Ferestrele deschise şi ăla, al cincilea, care nu ştiu ce zisese aşa, în întuneric. Un moldovean, care până atunci tăcuse: "Ş-ai, bre, cu moldovenii? Şe ş-au făcut? - cu vocea aia a lor moale şi cu pauze lungi, ameninţătoare, între cuvin­te - Şe ai, ş-ai zişî sî ti arunşi pi mata moldoveanu acuş pi jam, sî nu ti ştiii nimini?". Calm, dar adânc jignit, lovit într-o rană care nu putea să fie proaspătă şi provocată doar de o vorbă a ăluia. O remarcă neutră, pe care ar fi putut-o face şi despre bucureşteni, şi despre dobrogeni, despre oricine, dacă era cazul. Tipii de aseară trecuseră de stadiul acela de cuminţenie încordată, de pândă. Păreau în acelaşi timp să se creadă singuri în tramvai, liberi să se distreze, dar se vedea că şi distracţia lor n-ar fi avut nici un haz dacă nu supără pe nimeni. Aşa că pândeau orice umbră de ostilitate din privirea cuiva şi, de aici, în mod sigur ar fi încept "măşelu". Cu "turşii", nu-i aşa, pe care Ştefan îi mai bătuse o dată şi cu care ei acum voiau să se împace, jucând "turşeasca".
Toţi oamenii reuşiţi pe care-i cunosc eu, "autoconstruiţi", sunt aşa printr-un efort tenace îndreptat împotriva firii lor, şi nu printr-o conformare cu ea, cum poate ar fi firesc. Dacă la alte naţii ar fi valabil sfatul "Fii tu însuţi", la noi precis e valabilă lupta împotriva a tot ce ai moştenit genetic: lene, beţie, dispreţ pentru adevăr, nepăsare, superficialitate, atunci când vrei să fii un "tu însuţi" cât de cât accep­tabil.
Doina Jela, Telejurnalul de noapte, Bucureşti, Editura Vremea, 2005, p. 381-383


Trecută cardiograma pe la specialişti, s-ar părea că e destul de grav. Nu departe de infarct. Constat încă o dată că temerea, atunci când va fi vremea, să nu-mi fie frică de moarte nu e justificată. În schimb, mă aşteptam ca o asemenea veste să precipite intenţia de a-mi pune ordine în lucrul neîncheiat. Nici pomeneală. Numai la fete şi la T mă gândesc.
Livius Ciocârlie, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă, Humanitas, Bucureşti, 1993, p.41