17 august 1989

● Doina Cornea ● Alexandru Tatos

Tot tata. Prima lecţie de etică, pri­mele lecţii de istorie.
Aveam vreo 4 ani. Era o zi însorită. Stăteam cu tata pe banca din faţa re­şe­dinţei preturii de la Râciu, învăluiţi de mireasma florilor multicolore. Nu mai ţin minte motivul pentru care, tocmai în acea dimineaţă a blân­de­ţii, fusesem, la un moment dat, ar­ţă­goasă şi, în agresivitatea mea, am încercat să-l lovesc pe tata. Mi-a oprit mâna şi mi-a zis că nu e voie să dau în mama sau în tata, pentru că ace­lor copii care îşi lovesc părinţii, din pedeapsă, Dumnezeu le înlocuieşte braţul mobil şi viu cu unul de lemn. Pentru mine noţiunea de "lemn" (în acea zi, mai neclară decât cea de Dumnezeu) se asocia cu lingurile de lemn ale mamei şi, deodată, m-am văzut cu două linguri mari de lemn, rigide, atârnându-mi din umeri, în locul braţelor mele moi şi călduţe. Frica de această cumplită pedeapsă - care mi-a permis totodată să măsor şi gravitatea faptei mele - a fost, cred, convingătoare. Nu-mi amintesc să mai fi încercat să ridic mâna asupra părinţilor mei.

Această experienţă mi-a revelat totodată un sentiment confuz, e drept, al păcatului (al culpabilităţii) şi teama de păcat şi de pedeapsă. Ceea ce nu m-a împiedicat, mai târziu, să-l şi pot evita. Am dobândit însă cu acelaşi prilej şi un fel de intuiţie vagă că în lume există o regulă implacabilă a Dreptăţii, mai puternică chiar decât tata (care mi-ar fi iertat abaterile fără prea mari pedepse) şi chiar decât mama (jus­ti­ţiara supremă a casei), că această regulă nu-mi îngăduie să fac tot ce vreau.

Pe aceeaşi bancă din faţa casei şi cam în aceeaşi perioadă, îl ascultam pe tata spunându-mi istorioare. Am reţinut în mod deosebit "povestea adevărată" a Ecaterinei Teodoroiu şi pe cea a lui Horia, Cloşca şi Crişan. Acestea au fost de fapt primele mele lecţii de istorie, prin care am descoperit o altă dimensiune a timpului - trecutul. Pentru mine, până atunci nu exista decât prezentul, care mă învăluia în eternitatea lui.

Desigur, pe lângă aceste două evo­cări istorice, tata îmi povestea şi re­po­vestea clasicele basme ale lui Crean­gă şi Ispirescu. În mod paradoxal, pre­fe­rinţa lui părea să încline mai mult în favoarea celui dintâi, în timp ce pe mine mă încânta fantasticul şi feericul lui Ispirescu. "- Nu vreau cu «Pun­guţa», vreau cu «Făt-Frumos!»" Ceva nu mi se părea în regulă la Creangă, fără să pot spu­ne ce anume nu-mi plăcea în poves­ti­rile lui. Abia mai târziu, rezervele mele instinctive din copilărie au prins contur. Cu siguranţă nu savuram la acest scriitor egoismul personajelor, cruzimea lor surâ­ză­toa­re, şmecheria şi realismul lor vulgar.

Lucrurile stăteau cu totul altfel când era vorba de zâne şi zmei, de Ecaterina Teodoroiu sau de Horia, Cloşca şi Crişan! La Ecaterina m-a fascinat forţa acestei "fetiţe" de a pleca în război să-şi apere ţara şi să reaprindă curajul în sufletele osta­şilor, aproape înfrânţi. Cât n-aş fi dat pe atunci să devin ca ea!

La Horia şi Cloşca - mai puţin la Crişan - m-a impresionat refuzul lor de a mai îndura asuprirea căreia românii (era explicaţia tatei) îi erau supuşi, iar apoi condamnarea lor la moarte prin tragere pe roată. Nu-mi puteam închipui în ce consta aceasta şi cerem mereu lămuriri suplimentare. Îl condamnam oarecum pe Crişan pentru că s-a eschivat pedepsei, luân­du-şi singur viaţa şi de­so­li­darizându-se de tovarăşii săi. Cert e că atunci am aflat pentru prima oară că o fiinţă îşi poate provoca singură moartea. Aceas­tă descoperire mă tulbura. Nici ta­ta nu părea a o accepta. Actul lui Cri­şan a rămas în conştiinţa mea, mult timp după aceea, ca un gest de laşitate şi de trădare a unei prietenii. Abia acum, în ultima vreme, me­di­tând din nou asupra atitudinii lui Crişan, am reuşit să-mi modific interpre­tarea. Mă întreb dacă gestul lui n-a avut mai degrabă semnificaţia unui act de împotrivire supremă înjosirii. Refuzul de a se lăsa umilit de duş­manii săi: "M-aţi condamnat la cea mai înjositoare pe­deapsă, roata. Dar nu vă dau aceas­tă satisfacţie. Îmi dau singur moartea pe care eu însumi mi-o aleg...".
Doina Cornea, Jurnal. Ultimele ca­iete - urmat de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică,  Centrul Inter­naţional de Studii  asupra Comunismului, 2009, p. 81-82



Am mai făcut o prospecţie scurtă şi grăbită, pentru a revedea locurile de filmare. Din păcate, mi-am pierdut din nou cheful de a mai face filmul, chef care abia mijise. Poate că e vorba de aceeaşi oboseală a mea. Dar tot atât de bine poate fi din cauza scena­riului, care nu are "mister" pentru mi­ne şi nu mă incită. Nu e deloc mobili­za­tor faptul că ştii că pleci la drum cu un lucru mai puţin ofertant decât tot ceea ce ai mai făcut până acum... Deşi scenariul are unele premise şi calităţi care m-au îndemnat să-l accept şi pe care le-am relevat, scrierea lui Everac este sea­că şi nu-ţi dă posibilitatea să te adapi prea mult, ca să nu mai vorbesc de ceea ce este vetust şi chiar rupt de rea­litate, aşa cum sunt de fapt flash-backurile, pe care m-am ho­tă­rât să le scot. Voi întâmpina, desigur, re­zistenţa lui Everac, dar voi pune pi­ciorul în prag şi, cu tot riscul unui scandal, voi con­diţiona facerea filmului de scoa­te­rea lor. După cum, dacă mult stima­tul tov. Dulea nu va aproba distribuţia, voi proceda în acelaşi mod. Voi renunţa la film fără prea mari regrete. În orice caz, hotărârea de a nu mai face film în aceste condiţii şi în acest climat a devenit foarte precisă pentru mine.
Alexandru Tatos, Pagini de jurnal. Ediţie alcătuită de Liana Molnar-Tatos, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p. 537