Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A doua zi, duminică, am ieşit cu T. să aflăm ce se întâmplase. Oraşul mişuna de lume. La judeţeana de partid, împrejurul unei ferestre sparte şi în interiorul zidului, se vedea afumat. Mult mai încolo, de pe podul Traian, unde nu ţin minte dacă am ajuns cu tramvaiul şi nici măcar dacă tramvaiul circula, în apă zăcea o cisternă de pompieri, cu tunul ei de apă şi cu furtunul desfăşurat. Pe caldarâm era un soi de zăpadă. "De unde o fi apărut, că doar e soare, şi de ce nu se topeşte?", ne-a întrebat, cu voce joasă, cineva.
De la "Maria" până dincolo de Piaţa Kütl, toate vitrinele erau sparte, dar mărfurile rămăseseră neatinse. Ofiţerii de miliţie interziceau intrarea pe strada pastorului. Nu vorbeau între ei, nu spuneau nimic. Oameni în toate părţile, ca albinele unui stup înnebunit. Am întâlnit-o pe Pia B. care locuieşte în zonă. Probabil ca să nu-şi întărâte copiii, cu care ieşise în oraş, ne-a spus că nu fusese mare lucru, vreo 50 de derbedei.
Am plecat spre Smaranda, simţeam nevoia să comentăm. Când am ieşit de la ea se făcuse ora prânzului. De dincolo de Piaţa Lahovary s-a auzit muzică militară. A apărut un batalion cu steagul desfăşurat şi în urma lui ciopor de lume, mai mult copii. Mai târziu am ştiut că încercaseră să stârnească lumea aşa, patriotic, împotriva "străinilor". Poate că de aici li s-a tras, pentru că în urma batalionului s-a format o coloană masivă care a pornit din nou spre judeţeana de partid. Fiecare cu "străinii" lui. Cât am stat noi acolo, până la podul Mihai Viteazul se adunaseră mulţi, încă liniştiţi. Am apucat-o spre universitate, despărţindu-ne de batalion. În faţa clădirii l-am întâlnit pe D. care ne-a spus că peste noapte fusese trimis, ca şi alţii, la cămine, ca să-i împiedice pe studenţi să iasă şi că n-au ieşit. Părea mulţumit de isprava lui. Ne-a vorbit şi despre manifestanţi, care trecuseră prin dreptul casei lui.
Ce ne interesa pe noi era să ştim cât de mulţi fuseseră. Dacă depăşiseră o mie, se putea spera. Ce anume? Nu prea ştiam ce. Pe Loga, o profesoară de franceză, fostă cursantă la noi, ne-a spus că trecuseră pe acolo cam cinci mii. Ne-am întors acasă tulburaţi. Totuşi, la două ne-am culcat, frânţi şi de emoţie şi de noaptea mai mult nedormită. Ne-a trezit un zgomot de elicopter. Zbura destul de jos şi nu se îndepărta. M-am îmbrăcat şi am ieşit să văd ce se întâmplă.
Cum am ajuns pe Take Ionescu, a început să se audă iar tir de arme automate. Am trecut pe sub bastion, cu intenţia să ies la linia de tramvai. Nu se putea, în dreptul policlinicii un şir de militari cu petliţe albastre, de la trupele de securitate, interziceau accesul la bulevard. Se adunaseră oameni care-i apostrofau violent. Câte un sergent se desprindea din rând, se repezea la ei şi m-am mirat să văd că nu se speriau. Fiind clar că nu se putea trece, am pornit paralel cu linia tramvaiului, prin spatele palatului dicasterial, în direcţia dinspre care se trăgea. Fiecare stradă transversală era blocată la capătul opus de blindate şi soldaţi.
Mergeam printre oameni tot mai agitaţi. La răscrucea din spatele primăriei vechi se ridicase o baricadă uşoară din lăzi de ambalaj. Deodată s-a auzit zgomot puternic de motor şi, spărgând baricada, a trecut în mare viteză, spre Piaţa Unirii, un tanc aprins. Tir apăsat se auzea din piaţa primăriei vechi. M-am retras spre Piaţa Unirii, în care pâlcuri de oameni nervoşi mişunau. Băieţi de şcoală aruncau cu pietre în vitrinele deja sparte şi unde mărfurile nu mai erau la locul lor. L-am întâlnit pe Monoran, foarte răguşit. Toată noaptea străbătuse oraşul cu coloana de manifestanţi. Am plecat spre casă pe la clinicile noi.
Se însera, o înserare timpurie, de iarnă. Am urcat la Pompi şi Mircea, de unde am telefonat să vină şi T. Până să ajungă, de jos, din stradă s-a auzit strigându-se "Mergeţi să vedeţi morţii la catedrală." "S-a terminat cu el, am spus. Dacă s-a apucat să omoare oameni în stradă, nu mai durează două luni." Nu credeam că lumea de pe stradă îl putea înlătura. Mă gândeam la o intervenţie din afară, ceea ce era o prostie, putea Ceauşescu să ne extermine pe toţi, cu mai mult decât vorbe indignate nu ne-am fi ales. Noaptea, de pe terasă, am ascultat rafalele de mitralieră şi, în intervale, mulţimea scandând.
Livius Ciocârlie, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 66-67
Citește pe Antena3.ro
