18 decembrie 1989

● Livius Ciocârlie ● Boris Buzilă ● Titel Constantinescu ● Ştefan J. Fay ● Apostol Stan

A doua zi, luni, oraşul era ca asediat. Peste tot blindate şi soldaţi foarte tineri, încruntaţi. După masă, cu T.,
ne-am dus la gară s-o aşteptăm pe Alexandra. La Piarişti, când s-au des­chis uşile troleibuzului, de la distanţă, dinspre Mehala, se auzeau oameni scandând. La întoarcere, în aceeaşi sta­ţie, din parcul Scudier răpăiau gloan­ţe, iar troleibuzul s-a umplut de gaz. Noaptea, la distanţă mai mare decât în ajun, s-a tras intens. (În seara de luni, C. se întorcea de la Casă. La catedrală l-a oprit un cordon de soldaţi. Printre ei şi civili. A întrebat dacă poate să trea­că şi l-au lăsat. A apucat-o pe "Maria". Din spate, l-a auzit pe un tânăr cerând voie să treacă şi el. I-au dat voie şi lui, iar după câteva momente au tras. Pe tânăr l-au omorât, pe C. l-au nimerit cu trei gloanţe.)
Livius Ciocârlie, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 68



Ieri, serviciul meu la ziar s-a isprăvit în chip neaşteptat. Seara începuse prin a nu se deosebi cu nimic de celelalte seri de duminică, promiţându-ne că mie­zul nopţii ne va găsi acasă. Mă aflam singur în cabinetul conducerii, unde "oficiază" de obicei supervizorii, când am auzit sunând telefonul în antica­meră şi vocea Marianei, secretara, care îi dicta şefei acasă un număr de telefon.
Am dedus că Maria Costache urma să-l caute pe un coleg care trebuia să scrie ceva "la zi". La asta nu mă aşteptam! Înseamnă că va trebui să stăm cu ziarul deschis până când cel supus acestei corvezi îşi va elabora "opera" şi până când îi va fi văzută la toate nivelurile, acceptată, culeasă, pusă în pagină. M-am interesat discret cui i se cere să scrie în regim de maximă urgenţă. Mariana mi-a şoptit speriată că lui Igor Butnaru, probabil datorită formaţiei lui juridice. Mi-l închipuiam pe Igoraş-iepuraş blestemându-şi soarta, asudând, sugând nervos din pipă, încercând să înghesuie în calapodul "punctajului" pe care i-l dictase şefa la telefon ciulamaua de cuvinte care să-i facă prestaţia dige­rabilă şi cât de cât convingătoare. N-am îndrăznit s-o sun pe şefa acasă s-o întreb ce îi comandase şi nici să mă interesez aiurea despre ce s-a putut întâmpla atât de grav încât să merite o ripostă urgentă. La telejurnalul de seară, nimic ieşit din comun. Nici la radiojurnalul de la ora zece. Am prins Europa Liberă. S-a întâmplat ceva la Timişoara! Asta era! Un pastor reformat, maghiar, care fusese somat să părăsească "locuinţa de serviciu" după ce în locul lui fusese numit altcineva, refuză să se spună ordinului. Mare scofală! De când a devenit statul nostru socialist şi ateu atât de interesat, de grijuliu faţă de respectarea hotărârilor popeşti?! Treaba lor, fac ce poftesc, cultele sunt libere! Numai că păstoriţii au sărit în apărarea pastorului. Se pare că n-au venit numai ungurii reformaţi, ci şi români cărora li s-a făcut de ... reformă. Incidentul a căpătat amploare, este pe care să degenereze. Am închis prudent radioul. Peste un timp, sună din nou telefonul, secretara recepţionează producţia lui Igoraş. Nu-i lungă. Doar două pagini. Legea trebuie respectată, că de aceea e lege. În faţa ei suntem toţi otova. Ne-a venit aşa, hodoronc-tronc, să publicăm o "pastilă" de educaţie juridică! Nesemnată, ca un mic editorial. Pe un ton ex cathedra, cam scorţos, cam burzuluit. Eu înţeleg aluzia. O vor înţelege mâine şi cititorii? Cel mult se vor întreba cine nu s-a supus legii, fiindcă despre acela, sau aceia, nu se suflă o vorbă. Trimit textul imediat la tipografie. E cules urgent, citit repede în şpalt, albit, pus în pagină la locul stabilit prin înaltă decizie. Să nu bată tare la ochi, dar să poată fi reperat cu uşurinţă. Cobor în tipografie pentru a-i urmări până la capăt destinaţia şi pentru a da "bun" pe pagină. Nimeni nu suflă o vorbă. Ne privim unii pe alţii în tăcere, gravi şi preocupaţi.
Boris Buzilă, În prezenţa stăpânilor. Treizeci de ani de jurnal secret la România liberă, Compania, 1999, p. 395-396



Mă pregătesc să plec la Radio Orele 6,45. Sună telefonul. Mă sperii. Cam prea de dimineaţă. E actorul Călugăriţa, îmi spune că nu poate veni azi la imprimarea la care-l invitasem. Motivul? A primit mai înainte un telefon, astă noapte, pe la unu, spunându-i-se să se prezinte la ora 8 la sectorul de partid, el fiind secretar de partid al teatrului unde joacă. Neapărat să vină, s-a decretat stare de necesitate şi că e absolut obligatorie prezenţa tuturor secretarilor de partid din toate instituţiile. Nu e sigur dacă telefonul respectiv n-a fost cumva o glumă a vreunui coleg, între actori se poartă, oricum, trebuie să se ducă. Eu sunt sigur că e vorba de o glumă, dar ... Mă gândesc la alt actor pe care să-l chem în locul lui. Dar dacă printre actorii invitaţi de mine la imprimarea din dimineaţa asta mai e vreun secretar de partid? (....) Şi, cum am bănuit, aşa a şi fost! Ora 8. Înainte de a intra în cabină, îmi telefonează soţia actorului Mihai Dinvale! S-a petrecut şi cu el acelaşi lucru, asemănător lui Călugăriţa! Convocat şi el, tot de urgenţă, tot la sectorul de partid. (E şi Mişu secretar de partid al teatrului Mic. Misterul începe să
ne-nvăluie.) Misterul a fost dezlegat. Eu aflu abia acum, ceea ce alţii ştiau de ieri. (...) Preotul catolic din Timişoara, Laszlo Tökes, a fost ex­pul­zat din parohia lui, din motive .. anticeauşiste. Sâmbătă, în clipa când trebuia dat afară, enoriaşi ai bisericii au făcut lanţ de mâini şi inimi în jurul bisericii. (...)
Titel Constantinescu, Frica şi ... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 348



Se confirmă ciocniri grave la Timişoara. Proporţia mani­festaţiilor depăşeşte afacerea parohială de la care s-a aprins. S-au spart vitrine, a fost atacat sediul comitetului de partid. E limpede, pastorul Tökes nu a fost decât o scânteie-pretext, ca să explodeze un cazan supraîncălzit. Îl putem parafraza pe Dobrogeanu-Gherea care spune că ceea ce e hotărâtor în orice explozie nu e scânteia, ci masa de explozibil ce se strânge şi se îngrămădeşte.
Ştefan J. Fay, Caietele unui fiu risipitor. Fragmente de jurnal, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 290



Dimineaţa am plecat la Institut, cu dorinţa de a-mi întâlni amicii şi a discuta despre revoltele de la Timişoara, pentru a observa mai ales modul cum se percepeau ele la Bucureşti, pe străzi şi în instituţii. (...) La Institut, după călătoria cu metroul, i-am întâlnit pe Ion Stanciu, Anastasie Iordache şi Ion Oprea. Am împărtăşit şi schimbat informaţii, bucurându-ne, în fine, că românii au ieşit în stradă cu miile. L-am întâlnit, de asemenea, pe Paul Michelson. La părăsirea Institutului, în jurul orei 13:30, însoţit de Ion Stanciu am străbătut Calea Victoriei de la un capăt la celălalt discutând despre modul cum s-ar putea umple străzile de lume care să ceară plecarea lui Ceauşescu. Pe Calea Victoriei, semnele neliniştii şi chiar te­merii care puseseră stăpânire pe autorităţi, erau clare. Căci fără exagerare, strada era plină de miliţieni şi gărzi patriotice înarmate, care urmăreau vădit să se facă observate şi să intimideze, spre a demonstra cât de puternic era statul totalitar. Lumea, de asemenea, părea mai numeroasă ca niciodată pe această arteră. În acest context, i-am spus amicului Stanciu că n-ar fi atât de dificil ca toţi aceşti oameni aflaţi pe străzi să se transforme într-o masă impu­nă­toa­re de protestatari, dacă cineva ar avea curajul să se pună în fruntea unei atari acţiuni, să apară pancarte şi lozinci anticeauşiste. Totuşi, teama de repre­­salii drastice ne do­mina paralizant. Ceauşescu a plecat pentru o vizită în Iran.
Apostol Stan, Revoluţia română văzută din stradă. Decembrie 1989-iunie 1990, Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p. 141-142