Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Livius Ciocârlie ● Liviu Antonesei
Mă tot gândesc la discuţia cu "primarul". Oamenii ăştia sunt, în sensul propriu, primitivi. Civilizaţie înseamnă să te poţi închipui în locul celuilalt. Ei au înlocuit-o cu exerciţiul puterii. Unul dă dispoziţii, celălalt li se conformează. Este caricatura voinţei de putere în sens nietzschean. Nici supraomul nu se închipuie în locul celui dinaintea lui. El creează distrugând. Destructurează, cum se spune acum. Înţeleg în sfârşit că atunci când încercam să-mi imaginez vidul, fără să pot, îl deplasam din planul ontologic în planul realităţii. Ca valoare negativă, vidul există în percepţia noastră intelectuală strict delimitat şi n-are nici o importanţă dacă în natură există sau nu există vid.
Livius Ciocârlie, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 58
Acasă rămâne numai Vio, acum cu "economia politică", pe care nu cred că o suportă, dacă mă moşteneşte. O ironizez întrebând-o ce e aia economie şi ce e politica şi dacă ele există în raport siamez sau de complementaritate. Maman, la prăşit cu elevii ei. Reuşesc să scriu trei pagini despre "Preţuire fără graniţe" (Eminescu)... "Eminesciana" este exploatată în beneficiul LOR ("Partidul Comunist în fruntea sa îl are / Pe cel mai brav din fii, strateg conducător / Ştiind a ne-aşeza în suflet caldu-i soare / Şi-o cutezanţă nouă în comunistul zbor". Iaca-şa!). Prăşitoarele s-au întors de la câmp, nu prea au apă caldă, dar se procură pe aragaz... După ce umblu două ore brambura prin urbe şi împrejurimi, seara, la video, aflăm o întâmplare adevărată din Australia, literaturizată. În 1945, două femei nasc la maternitate două fetiţe în acelaşi timp. Una din familii (blonzi cu ochi albaştri) crede că fata pe care au luat-o (brunetă, ochi căprui) este a familiei celeilalte. Urmează ani în şir de procese, fata blondă ajunge cam libertină, frumoasă, bea, fumează, umblă alandala, se accidentează, i se amputează picioarele. Va ajunge îngrijitoare de handicapaţi etc. etc. Eu şi cu Vio nu putem vedea amputarea picioarelor deasupra genunchilor şi ne retragem de la familia Mirică. Nici nu întrebăm pe Diana ce s-a mai întâmplat. Faptul că sunt aşa sensibilos mă intrigă, pentru că eu mă consider un tip înainte de toate lucid. Dacă nu spunea că a fost adevărat...
Ceea ce bănuiam s-a întâmplat - n-am rezolvat nimic cu locuinţa, iar individul într-adevăr n-are nici un strop de umor. M-a invitat astăzi în audienţă, probabil pentru a-mi face o demonstraţie de cinism activistic.
Eu singur, el înarmat cu doi martori - tovarăşii C. şi C.; m-a primit într-un birou spaţios cât un apartament muncitoresc pentru o familie numeroasă, unde mi-a comunicat, cu zâmbetul pe buze, că problema "nu se poate rezolva". Zâmbetul mi-l aminteşte cumva pe al lui Floareş, deşi fizic nu seamănă deloc, de unde se vede că există un anumit tip de zâmbet pentru "biroul 2", cel cu ideologia, propaganda, cultura şi alte ştiinţe ale trupului şi sufletului.
Partea "şi mai cinică" a urmat când mi s-a plâns - el mie! - că trebuie să facă trei kilometri pe jos până la serviciu. Bineînţeles că în acest moment mi-am cam ieşit din pepeni şi i-am punctat, cât am putut mai scurt, următoarele: 1. de la locuinţă până la judeţ nu sunt mai mult de doi kilometri, 2. îi face pe jos, de plăcere, dat fiind că are maşină la dispoziţie, 3. dacă aş sta în casa doctorului Minecan, pe care au confiscat-o pentru că ea a rămas în străinătate, aş face şi 10 kilometri pe jos până la serviciu.
În finalul discuţiei, pentru că tot îmi lăudase zona în care mi s-ar fi putut da o garsonieră într-un bloc ce de-abia îşi ridica aripile, i-am propus s-o dea, mai degrabă, unui activist de "nădejde", unul demn de aşa răsplată. Deşi cinic, cum e lipsit de umor, mă îndoiesc c-o fi înţeles exact ce vreau să spun. Dar asta e, aşa partid, aşa activişti! Tovarăşul Floareş "a murit" (spre Arad, dacă e adevărat zvonul!), trăiască tovarăşul Crihană! Şi tovarăşa Ghiţulică, pe care am zărit-o cu coada ochiului în timp ce intram "la audienţă". Cu aşa o mutră de "ţaţă perfectă", cum naiba poate oare să conducă un judeţ? Încurcate sunt gândurile lui Ceauşescu
Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Iaşi, Polirom, 1995, p. 83-84
