x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

2 iunie 1989

0
02 Iun 2009 - 00:00

● Monica Lovinescu ● Mircea Zaciu



S-a făcut: Jack Lang a invitat la parada de la 14 iulie (aceea excepţională, pentru Bicentenarul Revoluţiei Fran­ceze) 11 scriitori români care "luptă pentru apărarea drepturilor omului": Dinescu, Deşliu, Blandiana, Bogza, Doi­naş, Hăulică, Paler, Pleşu, Paleolo­gu, Şora, Dan Petrescu. Tot el a cerut ca de Ziua Muzicii de la 21 iunie, compo­zitorii francezi să "consacre un cântec po­porului român în luptă pentru conservarea identităţii sale culturale".
Îl sun pe Goma, să-l felicit pentru succes, şi apoi Münchenul, pentru difu­zarea imediată a ştirii. Nu dau nici de Stroescu, nici de Hurezeanu sau de N.C. Munteanu. Cu toţii în week-end!
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 179-180


Dimineaţă ploioasă, timp rece. Merg la rectorat după aviz. În sala Se­natului, televizorul deschis, se aude vo­cea monotonă şi obosită a şefului, nou discurs, dar vocalele ies la interval de câteva secunde, ca din gura unui suferind. Un om care se sufocă. Secretarul Iureş nu ştie la ce adunare vor­beşte omul, la o adunare oarecare, face mereu câte una, zice, ridicând din umeri. Îmi întinde o hârtie oficială, mă felicită şi adaugă:
"Să dea Dumnezeu să fie ultima ...". Ies oarecum perplex de replica lui: ultima, adică să nu mai am nevoie de încă vreun "aviz" pentru plecare? Ori ultima în sensul că voi rămâne şi n-o să mai am niciodată nevoie de aşa ceva? Dar nu ultima, fiindcă în curând toate se vor răsturna? Intrigat. Pe urmă renunţ să ana­lizez ce vroia să insinueze omul meu, dacă era sincer ori mă provoca, dacă era simpatie în gândul lui, ori maliţie, ori o reflecţie generală? La naiba! Plouă de 24 de ore continuu şi e frig ca toamna, pronosticuri rele pentru iunie şi, în genere, pentru toată vara, că va fi rece şi ploioasă. - Moartea celei mai bune prietene a Corinei, Iaia Bodea. Profesorul Ma­cavei, care vine cu familia lui la masă, îmi aduce şi această veste tristă. Mica adaugă: la ultima lor vizită, Iaia îi spusese că tocmai a primit o scri­soare de la Corina, era bucu­roasă, dar a adăugat că vrea să-i răspundă neîn­târziat aşa: acum că ţi-ai făcut datoria deplină faţă de copiii tăi, nu uita că trebuie să ţi-o mai faci şi faţă de soţul tău! Nu ştiu dacă i-a scris chiar aşa ceva, dacă a mai apucat să scrie acea scrisoare, gândul ei la mine însă mă îndu­ioşează brusc. O cunos­cusem prea puţin, n-aş fi crezut vreodată că am intrat în vreun fel în preocupările ei. Mai cu seamă că de un an era tot bolnavă. Când i-a depistat metastazele, medi­cul i-a spus brutal că nu va supra­vieţui mai mult de cinci ani. N-au trecut nici patru, s-a prăpădit. A trăit însă cu spaima în sân în tot acest timp. Un răgaz populat doar cu obsesia morţii iminente, înainte de a-şi vedea băieţii intraţi la facultate, porniţi pe un drum al lor. În ultima vreme număra zilele până la exa­menul de admitere, rugându-se să-i dea Dumnezeu pu­terea să mai trăiască numai atât cât să-i vadă trecuţi peste examen. N-a apucat. A făcut o insuficienţă cardio-respiratorie şi după câteva ore a murit la cli­ni­că. - Telefon de la Radu. Ca întot­deau­na, mă emoţionează până la lacrimi. - Marian a plecat aseară. A rezolvat totul la Bucureşti: viza ita­liană, biletul la vagonul de dormit prin Budapesta-Veneţia, de unde va lua apoi un tren spre Roma. După 15 ani! O lungă detenţie, după care oare cum îi va părea reîntâlnirea cu propria lui adolescenţă italiană? Vorbit cu Luci la telefon, să-i spun cât mă bucur pentru Marian, că a reuşit să plece totuşi. - Soţii Regman în vizită, sosiţi pentru aniversarea celor 50 de ani de la bacalaureatul lui. Luni, programat şi pentru un control oncolo­gic. Îl supără de mai multă vreme un braţ, el crede că e în urma bolii din toamnă, dar...
Mircea Zaciu, Jurnal. IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 446-447
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Serviciul de email marketing furnizat de