x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

20 mai 1989

0
20 Mai 2009 - 00:00

● Monica Lovinescu ● Mircea Zaciu ● Stelian Tănase ● C. Trandafir



Marie-France îmi dă lista definitivă a celor care-au răspuns, graţie eforturilor ei, la Apelul Ligii. Scriu rapid, deşi trudnic, un comentariu de înre­gistrat luni şi de trimis expres la München. Trudnic, deoa­re­ce repetiţia aceloraşi termeni, obsesionali şi tactici (solidaritate, omagiu, persecuţie etc.), sfârşeşte prin a semăna cu un clişeu. În plus, nu sunt chiar atât de sigură de "tre­zi­rea colectivă" a scriitorilor, şi de altminteri n-o pomenesc decât în termeni de o prudenţă bol­năvicioasă. Evident, nu doar din scepticism, ci şi pentru a-i proteja pe cei implicaţi. Pe de altă parte, trăim de câtva timp în entuziasmul stârnit de imensa manifestaţie studenţeas­că din Piaţa Tienanmen (sic!). Or, ar­matei i s-a poruncit să facă "or­di­ne". Deocamdată, soldaţii (unii dintre ei) par a fraterniza cu studenţii. Dar cât va dura?
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 177


Inspecţie la Baia Sprie. Amintiri şi aici, dar mai recente, din vara lui '46, când bătea seceta, ardeau pădurile, iar eu citeam în livadă, întins pe iar­ba galbenă, "Cartea Oltului". La­cul albastru. Firiza. Din nou docto­riţa B., frumoasă, inteligentă, insinuantă.
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 442


Senzaţia asta de putrefacţie, de proces ireversibil în care trăim. Nici măcar de aşteptare. Aşteptarea se leagă de un sfârşit al ei, întrevezi clipa când se sfârşeşte şi începe altceva. Nimeni nu mai aşteaptă, deci nu mai speră nimic. O ieşire din timp. O respiraţie într-un spaţiu fără dimen­siuni, dar nu viaţă. Numai o răsuflare. Numai zgomotul trucat al unei respiraţii. Un sfârşit nesfârşit de lume. Ce ne-a adus în acest punct terminus? Cât ar trebui să ne întoarcem în trecutul nostru pentru a afla? Ce trapă? În ce capcană ne-a vârât istoria? Şi a creat impresia că ne-am vârât singuri, de bunăvoie. Domnul Paleologu mă sună dimineaţa, după ce nu-l mai auzisem de trei zile, îngrijorat să nu fi păţit ceva. Fireşte, folosind frazele cele mai banale, ca într-un cifru. Co­dificarea asta pe care o învăţăm de
40 de ani ca să ne apărăm, să nu dăm altora de bănuit (un terţ pe firele telefonului), că mai vieţuim, că nu ne-am uitat unii pe alţii, că încă mai avem sentimente, onoare, emoţii. Ei bine, miracol, după aproape jumătate de secol, supra­vieţuim. Infirmi, înju­mă­tăţiţi, chiar dacă apăsaţi de greutatea stri­vitoare a cotidianului, de manipularea lui sinistră şi cinică.
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 89-90


Spiritul sărbătoresc, antioficial, nu se sfârşeşte niciodată. Sărbătoarea la români. Păcat că tradiţia asta prinsă în codul genetic al poporului e călcată în picioare de autocraţie şi sărăcia aproape generalizată... Întâl­ni­rea cu absolvenţii de acum 10 ani: Pătran, Ivonne, Simona lui Biţă (acum), Adrian Brad, Cosmoiu, Dă­nescu, Gimbir Otilia (măritată cu un arab care ne face poze) etc. A fost una dintre cla­sele cele mai bune din liceul câm­pinean. Îi iubesc şi, parcă, şi ei pe mine. După tot tipicul cu "strigarea" la catalog, ce-au făcut şi ce fac acum, pişcoturile şi şampania, mer­gem la casele noastre, ne îmbrăcăm de spectacolul cel mare şi plecăm la 14:30. Familii dăscăleşti: Găman, Dabija, Gavriliţă, Mihăilescu, Ioncu. Facem un cuplu nostim eu şi nea Milică, Stan şi Bran, cei fără jumătăţile noastre dragi. Doamnele se gătesc aici înde­lung, parcă acum şi-ar confecţiona straiele. Bărbaţii ies la o scurtă plimbare şi la o degustare de berică. La bal ca la bal. Noi, submontani, suntem şi mai sus, tot mai sus, conform in­di­caţiilor preţioase. Tot ce trebuie, an­tren, cum la domiciliile noastre nu-i cu putinţă. Râdem tot şi cu delicateţe. La ora 24:00, sărbătoriţi Sfinţii Îm­păraţi Constantin şi Elena. Elene mai sunt, dar "Costici" nu. Abuz de vedetism. Veselie, dans nestăvilit. Numai nea Milică şede într-un peş, admiră şi se instituie în îngerul meu păzitor. Către ora 4:00, mă invită insistent în camera noastră hotelieră, Camera Comună...
C. Trandafir, Jurnal în curs de apariţie la Editura Libra
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Serviciul de email marketing furnizat de