Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Mircea Zaciu ● C. Trandafir ● Livius Ciocârlie
Inspecţie Ion Moldovan, la Baia Mare, cu Mariana D. în comisie. Ea, uşor schimbată; el încă mai mult. Mici simptome care mă afectează fără să vreau, căci m-am înstrăinat şi eu. Seara, la lacul Bodi. Scurtă vizită la doamna B., medic, încântare, senzaţie că trăiesc un film american, că m-aş afla într-o casă din sudul Californiei, într-o veche familie (ca în Julien Green, poate ...)
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 442
Ca de obicei, mă trezesc la ora 6. Îl deştept şi pe nea Milică. E Sf. Constantin, nea Milică! Nu se supără. E un morman uriaş, îmbrăcat cu costum de bumbac, cu burtieră, acoperit cu trei pături. Se cutremură şi mă declară anormal când mă vede în slip şi dotat doar cu un cearşaf. Apoi îşi retractează injuria şi declară că aşa făcea şi el când era de vârsta mea. În loc să mă limpezesc, mă "dreg". Timpul e formidabil, vremurile sunt sub om şi neom. Ieşim la plimbare. "Băieţii" ne iau în primire cu dragoste şi avânt. "La mulţi ani!" Gustări şi bere multă, multă. Fotografii nenumărate, cine ştie pe unde vor ajunge... Mai mulţi combatanţi rămân aici până mâine. Seria noastră pleacă la 13. Sunt luat în primire de soaţă, Diana şi Vio, finii Pătraşcu, doi elevi, Gherasân, Sandu Brezeanu, Sandrino. Cravate şi cărţi, multe cărţi. Şi ne bucurăm de sărbătoare şi de tinereţile noastre ţinute sub control. Dar nu mai pot ţine pleoapele deschise... Sărbătoarea s-a încheiat!
C. Trandafir, Jurnal în curs de publicare la Editura Libra
Smaranda a făcut primul drum la Bucureşti la Panduri, să-i ducă lui Nicolae cererea Alexandrei, iar el, la 2:00, când ne-a telefonat, rescrisese cererea, o înregistrase, aflase ce ar mai fi de făcut şi voia ca să continue alte precizări.
Şi, slavă Domnului, destul de ocupat. Prieteni şi, amândoi, cu vocaţie de a se devota.
Seara, Alexandra primeşte coşcogea pachetul, al nu ştiu câtelea, de la Dori, nu de mult instalată în RFG. Cei doi P., cu care ne înţelegeam mai bine decât cu oricine, ne scriu turistic de două ori pe an. Ce ţări au mai vizitat, la ce concerte au mai fost. (...)
Peste zi telefonează o vecină din bloc: tuşa Nuţi, singură, fetele la Caransebeş, nu poate să iasă din casă. Mă duc, fac cascadorie la etajul doi, trec printr-o fereastră dintr-un apartament în altul. Tuşa Nuţi e lucidă, dar abătută şi fără puteri. O ajut să-şi încălzească mâncarea. Între timp, vine un bătrân, alertat şi el; fost mecanic de locomotivă, vecin de pe vremea când locuiau pe Odobescu. Îmi spune că dincoace de Poarta sunt domni, dincolo răgăţeni. Îmi povesteşte despre Mişi, jumătate ungur, jumătate neamţ, plecat în America în '39. A venit de două ori în ţară şi a stat la el. Ultima oară i-a dat la plecare un disc cu muzică bănăţeană. Telefonează din când în când din California. "Tu eşti, Tiţa? Spune, câte ceasuri îs acum la voi? La mine în grădină s-or copt caisânele. Mi-e tare dor de voi. Nu pot să vin, că mi-s prea bătrân, trăbă mers cu trei avioane, nu mai pot. Dar ascult placa". De dor, neamţ-ungurul ascultă muzică românească. Iar R., intelectual şi artist, nu le dă alor lui nici un semn.
Seara, Alexandra, care altfel îşi ţine gura, face o criză de plâns. Adoarme greu.
P. îi spune lui T. să nu facă prostia de a se întoarce din Franţa. La fel m-am gândit şi eu, se pare că şi Alexandra. T. ezită. Îşi dă seama că nu m-aş descurca. Încerc să o conving de contrariul. De fapt, n-am cum să mă descurc, dar puţin îmi pasă. Deocamdată însă şansele de plecare sunt mici.
Am reuşit, în sfârşit, dar cu ce preţ, să mă desprind. Nu-mi mai procur propriile articole, altele nu mai scriu, ce se spune despre mine nu ştiu şi îmi e indiferent, nu citesc nimic. Despre inimă nu mai pomenesc nimănui, fiindcă toţi sunt gata să-mi dea sfaturi şi să mă poarte pe la medici. De altfel, nici nu cred că sunt bolnav. Este expresia inconştientă a dorinţei de a încheia.
Livius Ciocârlie, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 49-51
