22 aprilie 1989

● Florenţa Albu ● C. Trandafir ● Livius Ciocârlie

... şi dis-de-dimineaţă ne luăm tainul de vorbe (era să zic altceva), tresaltă în noi "mândria de a fi români." Ne-am plătit datoriile externe, suntem suverani, independenţi, ţara cu viitor de aur! Sunt trimise telegrame de felicitare şefului, laudele organizate, vocile unanime, "mulţumind cu adâncă recunoştinţă şi mândrie patriotică Eroului neamului, înţeleptului conducător" etc., etc.
De parcă datoriile externe - mi­liarde şi miliarde de dolari, ar fi fost făcute de pârliţii care au tot strâns cureaua, care nu-şi mai iau nici măcar amărâtul de salariu întreg; de poporul care a tremurat iernile şi a făcut foamea ani la rând şi a fost supus tuturor măsurilor de austeritate-pauperitate.
Şi iar laude lui, demolatorului ţării - Doamne, toată deşănţarea vorbelor - adunarea naţională (nici nu merită majusculele) aprobă legi, aprobate deja şi se îneacă de emoţie pentru momentul istoric trăit.
Şi atâta pază în oraş, pentru românii mândri, entuziaşti! Proprietar-producători-beneficiari! Atât de fericiţi de noroacele lor, încât trebuie păziţi să n-o ia razna.
La Casa Scriitorilor, cu Ileana M., după şedinţa de redacţie (ultimele căutări, găselniţe pentru ca nr. 3 al revistei - care devine 2 - să scape odată şi din această ultimă, sper, tundere-radere).
Ne hotărâm să rămânem - de când nu am mai mâncat o friptură! - şi stând la masa cea mai retrasă din grădină suspectăm scrumierele (nu mai sunt "farfurii zburătoare"?), trunchiul copacului din imediata vecinătate, mesele vecine care nu ne arată nici o mutră de încredere.
Nu se mai ştie nimic despre Dan Deşliu - ar trebui să fie cam luna de greva foamei; l-or fi înşfăcat să-l ducă la vreun spital - ce fel de spital? (...)
Unii râd într-o dungă, fac băşcălie - spun că de mâine leul devine valută forte, vom putea să ne plimbă oriunde, ne vom putea plăti editori în Occident....
La picioarele noastre, printre mese şi printre picioarele ocupanţilor, Paco îşi poartă rapănul oribil şi încrederea în toţi - turnătorii nu au un miros special! Bietul Paco, nici un câine fericit nu pot avea scriitorii sau, mai bine spus: pârliţii ăştia de scriitori nu pot face nici un câine fericit.
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, f.l. Cartea Românească, 1994, p. 409-410


Adun câţiva lei şi-i iau lui Biţă un album Delacroix, două cărţi pentru fiică-sa, Ancuţa, şi un buchet de flori. Doamne, cum mai trece vremea! Parcă ieri el şi soaţa lui erau elevii mei, amândoi frumoşi şi isteţi foc. Acum el e şeful meu la învăţământ politic şi mă mai tolerează când am treburi urgentisime. Mâine e ziua lui onomastică, Sf. Gheorghe, a mai şi împli­nit 29 de ani. Acasă la el, într-o zonă pitorească spre Turnătorie. Are multe cărţi şi discuri, am mai fost când am înregistrat melodii formidabile, Gilbert Bécaud, Pussiquette, Bonny M, Queen, trio-ul Luciano Pavarotti, Placido Domingo, Jose Carreras şi altele, nu le mai ţin minte, că Dianei i-a fost furat, în tren, acel magnetofon, iar casetele s-au rătăcit. Vin şi elevi din clasa lui Biţă, dansăm fetele. Vinul, cu apă minerală, e trăsnet! Simona e gentilă. Îi vin şi părinţii ei, socrii sfântului. Plec acasă cu maşina dlui Gimbir, tatăl Simonei. A venit Vio(leta) de la Bucureşti. Lucrează de zor la maşina de cusut. Insist să-mi spună ce-au făcut ei, studenţii, la marea sărbătoare. Nu ştie, ar fi fost numai cei cu carnet... După cum a fost convenţia, ele încercuiesc cu roşu în calendar, că sunt roşu la chip. Tensiunea!..
C. Trandafir, Jurnal în curs de publicare la Editura Libra


Moment grotesc la gară. În timp ce ne adunăm geamantanele pe peron, un individ care se pretinde sectant zor nevoie să ne înmâneze un pachet de la "fraţii noştri". Că noi am fi familia Florea căreia trebuie să i-l dea. La asigurările noastre că se înşală reacţionează zgomotos. Apar "pe neaşteptate" trei milţieni şi, deşi văzuseră bine că n-am vrut să pri­mim pachetul, ne duc, pe "sectant" făcându-l uitat, la postul gării, unde ne cer să dăm o declaraţie în timp ce ei se apucă să ne scotocească în va­lize. Nervos şi nestăpânit cum sunt în situaţii anormale, le spun cu vehemenţă ce am de spus, cu atât mai furios cu cât Alexandra, bolnavă şi speriată, abia se mai ţine pe picioare. Îmi cam piere piuitul când şeful, civil, scoate dintr-o valiză un "Libération". Deci asta căutau. I l-a dat Nicolae lui T. să-l citesc, cuprinde numai articole despre noi, dintre care unul intitulat "Les écrivains roumanins ont froid". Şcolit ca toţi ai lui, omul înţelege imediat. Altă declaraţie, ziarul reţinut. Ne despărţim politicos, ba ni se şi aduce, ca să ajungem mai repede acasă, un taxi clandestin de bişniţar.
Livius Ciocârlie, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 43-44